Arhim. Ioanichie Bălan – un părinte al monahismului românesc

Astăzi se împlinesc 10 ani de la trecerea la cele veșnice a părintelui arhimandrit Ioanichie Bălan.
Părintele Ioanichie a fost un călugăr complex. Oricât de bine ar şti cineva să facă sinteză, nu cred că ar reuşi să structureze în câteva cuvinte viaţa şi activităţile multiple ale acestui Părinte. Și aceasta cu atât mai puțin pentru cineva care l-a cunoscut destul de bine și i-a stat aproape. De fapt sunt situații când tăcerea și discreția prietenilor pot transmite mult mai mult decât încercările biografilor. Călugărul adună frumusețea creației în care Dumnezeu l-a lăsat martorul prezenței Sale și în liniștea plecării lui din lumea aceasta se poate vedea nimicnicia zbuciumului uman în căutarea a ceva a cărui formă și conținut s-au aflat de la începutul existenței sale în el.

 

Călugărul este atletul lui Hristos, care a ieșit biruitor din lupta cu sine și a făcut din ființa sa templu al prezenței lui Hristos. Viețuirea sa în lumea aceasta este o anticipare a viețuirii în Împărăția lui Dumnezeu, iar ceea ce împlinește în lumea aceasta nu este altceva decât urma pașilor lăsată în tina acestui veac trecător. De aceea, în ceea ce-l privește pe părintele Ioanichie, nu mă angajez să etalez toate faptele lui bune şi să fac o evaluare a lor. Voi încerca doar să schiţez un succint portret, reamintind o parte dintre împlinirile şi calităţile sale sufleteşti, fiind convins că pe toate celelalte Bunul Dumnezeu le ştie, iar ucenicii, cei ce l-au cunoscut şi i-au stat în prejmă, vor medita şi vor consemna ulterior, în detaliu, mulţimea activităţilor din parcursul terestru, plin de virtuţi, a acestui minunat cuvios.

Fiu al meleagurilor romașcane

Părintele Ioanichie a fost unul dintre cei mai luminaţi părinţi ai monahismului românesc de la sfârşitul mileniului al doilea şi începutul celui de-al treilea. Cei mai mulţi dintre noi, atunci când îl întâlneam, ni se părea că din faţa lui iradia o lumină suavă ce lăsa impresia unei teofanii permanente. Era imposibil să nu-l recunoşti dintr-o mulţime de călugări. Aş îndrăzni să-i asociez faţa şi statura cu cea a Sfântului Ioan Iacob cu care s-a asemănat în preocupările cărturărești şi virtuţi. În transparența chipului său parcă reuşeai mai uşor să defineşti ce este omul în sine ca fiinţă psiho-somatică, creată după chipul şi asemănarera lui Dumnezeu.

Părintele Ioanichie s-a născut la 10 februarie 1930, în satul Stăniţa, fiind al doilea copil din cei nouă câţi au adus pe lume Costache şi Ileana Bălan. Elementul esenţial, pe care părinţii săi, creştini autentici, l-au sădit în inima şi sufetul lui, a fost credinţa în Dumnezeu. Întrucât cunosc bine satul şi casa în care s-a născut, aş putea spune că pruncia şi frageda tinereţe a părintelui s-au desfăşurat la umbra Bisericii „Sf. Nicolae” din Stăniţa. Acest fapt a fost determinant pentru viaţa lui ulterioară. De pe băncile şcolii primare, Ioan Bălan, cum a s-a numit la botez, avea să se remarce ca un intelectual de excepţie. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a urmat cursurile Liceului Economic din municipiul Roman, studii care aveau să-l recomande ca pe un foarte bun chivernisitor (manager, am spune noi astăzi) al treburilor bisericeşti de mai târziu. La puţin timp după terminarea studiilor, în anul 1949, avea să se îndrepte către Sfânta Mănăstire Sihăstria, acest paradis terestru, unde avea să se pregătească asiduu pentru intrarea în Paradisul ceresc. Odată cu plecarea sa la mănăstire, noi cei din rudenia sa, nu am mai avut prelejul să-l mai vedem, pentru că ani îndelungaţi nu a mai venit în satul său de baştină. Timpurile deveniseră tulburi pentru Biserică. Plecarea sa la mănăstire a coincis cu instaurarea în Romania a regimului totalitar-ateu comunist. Biserica a fost constrânsă să-şi desfăşoare o brumă din misiuinea sa eternă doar în careul puţinelor lăcaşuri de închinare care mai scăpaseră braţului secular. Mănăstirile erau în mare majoritate închise, iar călugării supuşi unui regim dictatorial şi forţaţi să plece în lume.

Monah cu metania la Mănăstirea Sihăstria

În acest context auster şi-a început viaţa monahală părintele Ioanichie. Providenţa a făcut ca această mănăstire să nu fie desfiinţată de comunişti, ci transformată într-un loc de recluziune pentru monahii bătrâni ai mănăstirilor închise. Astfel, la Sihăstria ajunseseră monahi de înaltă ţinută duhovnicească, pentru că a fi „gheronta”, înseamnă a avea o experienţă duhovnicească aparte. Părintele Ioanichie avea să se inspire din modul lor de viaţă, devenid un riguros trăitor al vieţii în Hristos, prin puterea Duhului Sfânt, şi un fervent următor al regulilor şi predaniilor Sfinţilor Părinți. Părinţi ca Ioanichie Moroi, Vichentie Mălău, (consătean cu părintele) Părintele Ioil, Galaction Ilie, Gherasim Cârjă, Cleopa Ilie, Paisie Olarul, Paisie Nichitencu, Veniamin Iorga, Partenie Buşcu, Caliopie Apetrei, Petroniu Tănase, etc., la care se pot adăuga şi alţii din mănăstirile nemţele şi nu numai, au devenit paradigme pentru Părintele Ioanichie, la umbra cărora s-a format, cu care a lucrat cele duhovniceşti şi pe care i-a descris apoi cu multă veneraţie în lucrarea sa de pionerat pentru spiritualitatea românească – Patericul Românesc.

Dacă m-ați întreba de când îl cunosct pe acest minunat părinte, nu v-aș putea spune că din copilările, căci atunci când m-am născut părintele era de mult timp plecat la mănăstire. L-am întâlnit în anul 1969, când mama mea, Anica, Dumnezeu s-o ierte, de aceeaşi vârstă cu Părintele, m-a adus la mănăstire, în ziua de 8 septembrie, şi m-a încredinţat părintelui Ioanichie. Din acel moment, chiar dacă mi s-au încredinţat diferite responsabilităţi în Biserică, consider că nu m-am mai despărţit de dânsul, cum şi de toţi părinţii pe care i-am cunoscut în primii ani de viaţă monastică, la Sihăstria. Dacă Părintele Ioanichie s-a adăpat din izvoarele duhovniceşti ale părinţilor de aici, de la un timp el a devenit însuşi izvorul, nu numai pentru mine, ci și pentru mulţi alţii care i-au stat în prejmă.

Anul 1971, pentru părintele, a fost anul deportării. A fost silit să părăsească Sihăstria, fiind dus la Mănăstirea Bistriţa. Nu Mănăstirea Bistriţa era un loc de domiciliu forţat pentru părintele, deoarece, pentru monah, orice colț din univers este mărturia prezenței lui Dumnezeu, ci maniera de a-l obliga să-şi părăsească mănăstirea sa de metanie, locul regăsirii de sine, care devenise parte integrantă a existenței sale, unde se recunoaștea cel mai bine și care îi oferea o oarecare siguranță. L-am urmat în aceste peregrinări. Dar Părintele tânjea totdeauna după sihăstria sa. În anul 1980, sub binecuvântarea Patriarhului Iustin, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a scos la lumină Patericul românesc. Părintele nu a putut să scrie pe pagina de gardă doar Mănăstirea Bistriţa, ci Sihăstria-Bistriţa. De asemenea și pe cea de-a doua sa capodoperă, Vetre de sihăstrie românească. Nu a avut niciodată conştiinţa că a părăsit mănăstirea sa de metanie, la care s-a reîntors când timpurile au devenit mai blânde, după 1990.

Părintele Ioanichie, pedagog creștin și doctor de suflete

Între timp a fost hirotonit preot de fericitul întru pomenire, patriarhul Teoctist. Din acel moment, Părintele Ioanichie, pe lângă atributul de mare scriitor de cărţi duhovnicești, l-a adăugat și pe cel de mare duhovnic. Alături de alţi duhovnici iscusiţi a participat la salvgardarea spiritualităţii poporului român oprimat. Câţi monahi, monahii, credincioşi de toate categoriile sociale s-au împărtăşit din învăţăturile şi sfaturile părintelui Ioanichie, este greu de spus. Doar Dumnezeu le ştie numărul. În orice caz, Părintele a strălucit ca o lumină în întuneric şi întunericul nu a putut s-o cuprindă. Părintele Ioanichie parcă sfida regimul totalitar al epocii comuniste şi se preocupa de sănătatea spirituală a credincioşilor şi ucenicilor care l-au urmat, asupra cărora exercita o paternitate duhovnicească specifică timpului de atunci.

Pentru Părintele Ioanichie, fiecare om, fiecare călugăr, frate de mănăstire, era unic şi nu făcea niciodată o ierarhizare a persoanelor care-i păşeau pragul chiliei sale, totdeauna modestă, dar plină de cărţi şi de lumină. Din faţa lui iluminată şi din ochii lui scânteietori de lumină lină, izvora totdeauna linişte şi siguranţă. Prin chilia lui au trecut nu numai creştini simpli, ci și oameni din păturile înalte ale societăţii: poeţi, scriitori, profesori, doctori etc. Este binecunoscută prietenia sa cu poetul Ioan Alexandru, cu Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu şi cu mulţi alţii. Pe fiecare îl primea ca pe un frate trimis de Hristos. În vorba lui dulce, dar fermă, puteai distinge cu uşurinţă chipul marelui duhovnic de la care oricine obţinea alinare sufletească şi trupească. Până şi mustrarea lui devenea mângâiere. În toţi cei aproape 60 de ani de viaţă consacrată lui Hristos, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru cei din jurul său, pentru mănăstirea sa, pentru Biserica din care făcea parte, pentru monahismul româneasc, în speţă, pentru Dumnezeu.

A trăit 77 de ani. Dar, în toţi aceşti ani nu a precupeţit niciun efort pentru ca Hristos să fie lăudat şi propovăduit. Timpul pe care Dumnezeu i l-a dăruit să-l petreacă pe acest pământ, l-a răscumpărat cu desăvârşire. „Nu pierdeţi vremea îndumnezeirii” spunea Sf. Grigorie de Nazianz. Părintele Ioanichie nu a pierdut acest timp, ci l-a transfigurat. A lucrat cu timp și fără timp, până când o boală necruţătoare i-a răpus sănătatea. În ultima perioadă părintele n-a mai lucrat, căci, de acum avea cine să lucreze. Îşi împlinise rolul de părinte misionar şi pedagog creştin. Avea ucenici destui care-i deprinseseră duhovnicia şi lucrarea. El se pregătea pentru „marea înserare”, care a venit odată cu sărbătoarea închinată Intrării Maicii Domnului în templul din Ierusalim. Probabil Părintele avea o tainică relaţie cu Maica Domnului, de aceea cred că Fecioara a dorit să intre împreună cu el în templul Ierusalimului celui de sus. Vârsta lui împlinită pe acest pământ se compune dintr-un număr care are doi de 7. Şapte este simbolul plinătăţii, dar şi al timpului arbitrar al lumii acesteia. De altfel, şi anul mântuirii sale, când Dumnezeu a dispus plecarea sa din această viaţă trecătoare, cupriunde şi el un „7” (2007). Anul următor însă, în care ar fi trebuit să intre, cum şi cel astronomic, al mântuirii, are în compoziţia sa un 8, căci, logic, după 7 vine 8. Părintele, în 2008, putea împlini 78 de ani. N-a mai fost să fie, căci Dumnezeu a rânduit ca el să intre în ziua a 8-a, nu în cel de-al 78-lea an al vieţii sale pământești.

Cinstit în mod deosebit în eparhia Romanului și Bacăului

Întrucât Părintele Ioanichie s-a născut ca fiu spiritual al Eparhiei Romanului și Bacăului a păstrat o legătură specială cu Episcopia şi ierarhii săi. În timpurile cele mai grele, prin editura Episcopiei Romanului, Părintele Ioanichie a publicat mai toate cărţile pe care le-a scris: Pelerianj la Locurile sfinteConvorbiri duhovniceşti, culminând cu editarea celor l2 volume ale Vieţilor Sfintilor, diortosite de părintele și sfidând parcă, prin această lucrare, regimul comunist de tristă amintire.

În contextul declarării anului 2015, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ca An Comemorativ al marilor păstori de suflete din eparhii și ca An Omagial al parohiei și mănăstirii, în localitatea Stănița, localitatea sa natală, la inițiativa Noastră, a fost organizat un simpozion dedicat părintelui. Cu acest prilej a fost omagiată personalitatea sa de către părinți viețuitori în mănăstirile moldave și a fost ridicat un bust comemorativ și inaugurată biblioteca ce-i poartă numele, ca omagiu și recunoștință manifestate pentru eforturile sale de a face cunoscută viața și opera părinților duhovnicești ai creștinătății și pentru ca tinerii să poată identifica și un altfel de model existențial în timpurile atât de nesigure pe care le traversăm. (fragment din volumul Panteonul sufletului meu: portrete de preoți, monahi și monahii, Editura Filocalia, 2016)

                                                  IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

 

Citeste si...