Căsuţa de lemn a Sfântului Nicolae de la Parincea

Călătorim azi pe Valea Răcătăului, în judeţul Bacău, la cea mai veche bisericuţă de lemn din zonă. Ridicată la 1702, în cătunul Cucuieţi, aceasta a fost adusă aproape de Parincea spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar azi este cunoscută drept Mănăstirea „Sfântul Ierarh Nicolae“ din câmp.

„Biserica asta mică e mama celei mari. E făcută din lemn, aşa cum se făceau în vechime, pentru că lemnul avea viaţă. Când slujesc aici, e o trăire specială, poate şi pentru că simţim lângă noi duhul înaintaşilor“, spune părintele Calenic Tudorache, în timp ce intrăm în locaşul miniatural al Mănăstirii Parincea. Aşezată în mijlocul câmpului, înconjurată din toate părţile de lanuri întinse, îngrădită, la orizont, de coloanele arcuite ale dealurilor, bisericuţa e un liman al liniştirii. O cetăţuie în care sălăşluieşte dulcele duh al păcii, departe de zgomotele şi de graba prezentului. Ridicată la 1702 în cătunul Cucuieţi al comunei Tamaşi, ctitoria are o istorie pe cât de lungă, pe atât de plină de încercări, fiind una dintre acele bisericuţe „călătoare“, aşa cum sunt denumite în Moldova locaşurile mutate dintr-un loc în altul.

Legenda spune că la câţiva zeci de ani după zidire, sătenii de la Cucuieţi au dat bisericuţa de lemn celor de la Zlătari, din apropiere, să aibă loc de închinăciune. Oamenii au desfăcut-o bârnă cu bârnă şi au pornit să o ducă la Zlătari (com. Ungureni), în care trase de boi. Numai că în plin câmp, aproape de Parincea, boii s-au oprit şi n-au mai vrut să se mişte din loc. Oricât s-au muncit sătenii, nu i-au putut urni. Au schimbat alte perechi de boi, crezând că-s osteniţi, însă nimic! Carele n-au mai pornit. „Credincioşii au crezut că-i un semn al Sfântului Nicolae, că nu mai vrea să plece de aici. S-au oprit, au descărcat carele şi au clădit biserica la loc, acolo, în plin câmp. Pe urmă, cei din Zlătari veneau până aici. Se săvârşeau cununii, botezuri, înmormântări, în jurul locaşului s-a închegat un cimitir destul de întins. În 1872 şi-au făcut ei biserică, acolo, la Zlătari, iar bisericuţa aceasta a devenit schit“, povesteşte părintele Calenic Tudorache, cel care slujeşte azi în locaşul cunoscut azi în zonă ca Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae“ din câmp.

Bătrânii de la Parincea îşi amintesc că aici, spre finele celui de-al Doilea Război Mondial, au fost paraşutaţi nişte spioni ruşi. Unul dintre ei, o femeie, s-a ascuns multă vreme în clopotniţa bisericii, oamenii hrănind-o pe ascuns.

După decretul din 1959, când regimul comunist a decis închiderea multor mănăstiri şi schituri din toată ţara, locaşul a devenit filie a bisericii parohiale de la Parincea. Apoi, mai târziu, la mijlocul anilor `70, a fost în pericol să fie chiar demolată de comunişti. A salvat-o un primar inimos, după numeroase petiţii şi intervenţii, convingând autorităţile că oamenii nu-şi pot abandona mormintele strămoşilor şi nici bisericuţa.

După 1990, din iniţiativa maicii stareţe Evlampia Corciu şi a preotului Mihail Valea, bisericuţa a redevenit schit. Apoi, între anii 1997-2004, lângă mica biserică de lemn s-a construit una nouă, de zid, care să deservească nevoile actuale ale obştii monahale de la Parincea.

Reparată şi întreţinută aşa cum se cuvinte, biserica de lemn ocrotită de Sfântul Nicolae e azi una dintre cele mai fidele mărturii ale artei lemnului din această parte de Moldovă, dar şi un simbol al statornicei credinţe a oamenilor locului.

Stilul arhitectural

Locaşul de la Parincea este construit din bârne de stejar, aşezate pe tălpi de stejar şi pe o temelie de piatră de râu şi încheiate la colţuri „în cheotori“. La exterior, după 1990, bârnele au fost blănite cu scândură, pentru a proteja interiorul.

Acoperişul este de şindrilă, la fel ca la începuturile sale. Pridvorul, cu clopotniţă deasupra, a fost adăugat construcţiei după ce aceasta a fost mutată aici, de la Cucuieţi – Tamaşi.

Interiorul şi podoabele lui

Delicata alcătuire de la exterior e replicată, la scară mică, şi la interior. Aici, totul e proiectat cu gingăşie şi migală. Pereţii scunzi, icoanele mângâiate de timp, lumina tainică strecurându-se prin ochiurile ferestrelor, te duc cu gândul la odăiţa din casa bunicilor. Şi apoi, mai e ceva ce emană spaţiul acesta restrâns: sentimentul unei comunităţi sudate, cu valori comune şi cu acelaşi crez, umăr la umăr şi în rugăciune, dar şi în viaţa cea de toate zilele. Motivele vechi, încrustate pe acoladele peretelui despărţitor dintre naos şi pronaos te invită, cu discreţie, la o altă călătorie în trecut. Una în care rostul fiecărui lucru şi rânduiala vieţii erau încifrate în semne şi simboluri bine ştiute de oamenii vechi. „Sunt soarele şi luna, ziua şi noaptea, simbolul vieţii şi al morţii, aşa cum le socoteau oamenii de altădată. La fel, vedeţi, pe catapeteasmă crucea aşezată deasupra balaurului, semn că binele învinge răul“, explică părintele Calenic.

Din zestrea micului locaş fac parte azi două sfeşnice şi o serie de icoane vechi. Catapeteasma, despre care se crede că ar data chiar de la 1702, prezintă o pictură asupra căreia s-a intervenit în mai multe rânduri. Straturile de culoare, cu contururi diforme, arată o intervenţie neprofesionistă, cel mai probabil a vreunui zugrav popular din satele din jur.

Un alt obiect preţios al patrimoniului este Sfânta Masă a Altarului, de formă octogonală, o raritate din acest punct de vedere, cioplită dintr-un singur trunchi, de stejar.

Reparaţii şi restaurări

În decursul timpului, bisericuţa a cunoscut mai multe reparaţii. Prima dintre ele, în fapt o refacere capitală, a fost făcută în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, atunci când a fost mutată în câmpul de lângă Parincea, în drumul ei de la Cucuieţi la Zlătari. Cea de-a doua reparaţie majoră, consemnată în unele înscrisuri, a fost făcută la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Apoi, în perioada în care a cunoscut prigoana comunistă, bisericuţa a stat multă vreme în paragină, aflându-se şi la distanţă de satele din jur. O serie de reparaţii de amploare au fost făcute după 1990, când maica Evlampia Corciu a primit binecuvântarea de a reînfiinţa aici o obşte mănăstirească. Mănăstirea Parincea din judeţul Bacău, formată în jurul micii biserici de lemn ocrotite de Sfântul Ierarh Nicolae, e azi unul dintre cele mai frumoase obiective turistice şi religioase, aflată la numai 30 de kilometri distanţă de oraşul reşedinţă de judeţ.

Citeste si...