Conferinţă internaţională la Casa Academiei Române

Academia Română şi Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” au prezentat astăzi,  25 aprilie, noua ediţie a Dicţionarului General al Literaturii Române care va fi publicată până la sfârşitul acestui an. La eveniment a participat şi Preasfinţitul Părinte Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului, care a subliniat rolul Bisericii Ortodoxe Române la făurirea culturii române.

Preasfinţitul Părinte Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului a participat astăzi, 25 aprilie, la unul dintre cele mai importante evenimente organizate anul aceasta de Academia Română, respectiv prezentarea noii ediţii a Dicţionarului General al Literaturii Române, care va fi publicată până la sfârşitul acestui an. Conferința, organizată de Academia Română şi Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu” a avut o participare internaţională sub genericul „Dicţionarul General al Literaturii Române: canon şi identitate culturală”.

Prezentarea celei de-a doua ediţii a Dicţionarului general al literaturii române (DGLR) a avut loc la Casa Academiei Române din Capitală. Acest dicţionar este unul dintre proiectele fundamentale derulate de Academia Română, fiind realizat sub conducerea academicianului Eugen Simion. La acest eveniment au participat academicieni, profesori universitari și doctori în istorie literară din țară și de peste hotare, care au susținut prelegeri pe marginea  subiectului. Dr. Laurenţiu Hanganu, preşedintele Comitetului de organizare al conferinţei, a precizat că prin acest proiect academic s-a reuşit pentru prima oară în istoria culturii noastre cuprinderea literaturii române într-o viziune canonică şi enciclopedică, dicţionarul reprezentând „un instrument de lucru de căpătâi care tezaurizează spiritualitatea românească în dimensiunea sa literară, îndeplinind astfel o funcţie esenţială, cea de afirmare a identităţii noastre naţionale prin relevarea liniilor de forţă care exprimă originalitatea şi valoarea literaturii româneşti, prin acestea, specificul şi capacitatea noastră creatoare ca neam”. Invitat la această conferinţă internaţională a fost și Preasfinţitul Părinte Ioachim Băcăuanul, care a arătat că noul Dicționar reprezintă un monument care structurează pentru veşnicie identitatea noastră culturală şi mărturiseşte capacitatea neamului nostru care, timp de şase secole neîntrerupte, a făcut din cultura sa o ascensiune epectatică, de la genialul caligraf, miniaturist şi cărturar Gavriil monahul de la Neamţ, din preajma veacului al XV-lea, la generaţia marilor oameni de cultură: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, părintele Dumitru Stăniloae, care au demonstrate că pot păstra în fiinţă şi la înălţimea trecutului o cultură osândită pentru câteva decenii de către vechiul regim.

„Am ajuns într-o vreme când se urmăreşte sistematic inducerea amneziei în lumea împinsă în condiţia animalelor, trăind doar pentru hrană şi reproducere. Anamneza a devenit o armă pentru devenirea întru fiinţă a lumii şi a noastră, ca persoane conştiente, aparţinând unui popor născut creştin pe fresca istoriei. Aceste şapte volume ale Dicţionarului General al Literaturii Române sunt fără îndoială o grandioasă anamneză a căilor şi rosturilor noastre pe lume”, a subliniat Preasfinţitul Episcop Ioachim Băcăuanul.

 

Cuvântul integral al Preasfințitului Părinte Ioachim Băcăuanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, cu ocazia conferinței Conferinţei internaţionale „Dicţionarul General al Literaturii Române: canon şi identitate culturală”.

Excelenţele Voastre,

Domnilor Academicieni,

Domnilor şi doamnelor, participanţi la acest simpozion internaţional,

Distinsă şi onorată asistenţă,

Hristos a înviat!

Dintru început, vă rog să-mi permiteţi să dau expresie bucuriei care mă animă în aceste momente de a fi prezent  la acest mare eveniment, între puţinele de altfel care s-au împlinit în cultura românească a mileniului al treilea. Fericitul Augustin a spus, de multă vreme, că „în lume totul este har, totul este providenţă şi nimic nu este întâmplător”. De aceea nu cred că este produsul hazardului această insolită sărbătoare a culturii noastre, organizată cu atâta acribie de Domnul academician Eugen Simion, împreună cu distinşii săi colaboratori, în Săptămâna luminată a  Sfintelor Paşti, când în Biserici se cântă: „Astăzi toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele dedesubt…”. Aşadar, astăzi participăm la un Paşte al culturii româneşti, prilej de justificată satisfacţie, prilej de divină bucurie! Deci, bucuraţi-vă şi gustaţi din preagustosul fruct al ostenelilor şi al jertfei, iar Hristos Cel înviat să binecuvânteze acest eveniment!

Onorată asistenţă,

S-a amintit de prea multe ori o vorbă de duh a inegalabilului nostru povestitor, diaconul Ion Creangă (caterisit, dar reabilitat în zilele noastre de Preafericitul Patriarh Daniel), despre românul căruia îi trebuie mult până se apucă de treabă, că de lăsat se lasă repede. I s-a alăturat, ca un fel de pereche, reflecţia despre monumentele lăsate neterminate, care ar fi mult mai numeroase decât cele duse la bun sfârşit. Cam în acelaşi stil  a fost şi observaţia genialului Petre Ţuţea care, spune el, a reflectat multă vreme să scrie o teză de doctorat intitulată „Aflarea în treabă, ca normă de lucru la români”.  Și ar fi avut ce scrie! Cu toate acestea, iată că autentici corifei ai literaturii noastre dezmint acest fenomen, pentru că astăzi avem fericita ocazie să „târnosim” un monument terminat şi nu orice fel de monument, ci unul care structurează pentru veşnicie identitatea noastră culturală.

Poate că ar fi un bun prilej să instituim o sărbătoare închinată culturii române – ctitoră de monumente încheiate, capacităţii dovedite de neamul nostru timp de peste şase secole, în mod neîntrerupt, de a face din cultura sa o ascensiune epectatică, de la genialul caligraf, miniaturist şi cărturar Gavriil Monahul de la Neamţu, din prima jumătate a veacului al XV-lea, la generaţia lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Părintele Dumitru Stăniloae şi atâtor altora, reprezentanții prezenţei mondiale a spiritului românesc, dar şi la generaţia lui Nicolae Labiş, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, aceea care a demonstrat că poate păstra în fiinţă şi la înălţimea trecutului o cultură osândită pentru câteva decenii la pieire.

În 1945, G. Călinescu, în compendiul său de Istoria literaturii române, făcea reflecţia amară spunând că „azi încă sforţările constructive sunt culcate la pământ” (ediţia a II-a, p. 4). Dar toate urgiile şi toate sforţările de a culca la pământ cultura română s-au lovit de, ceea ce smerenia mea cere îngăduinţă să afirme aici, o credinţă de granit, ea nefiind una dintre pretinsele „iluzii ale literaturii române”, ci una deasupra căreia, în drumul ei de peste şase veacuri, a plutit şi continuă să plutească acel „ruah elohim” – duhul lui Dumnezeu – care a plutit peste ape la începutul lumii văzute. Iar una dintre dovezile cele mai grăitoare este şi acest încă unul dintre monumentele terminate, care vine să se alăture altora semănate ca tot atâtea borne pe acest parcurs cultural de şase secole.

Şi întrucât am ajuns să trăim într-o vreme când se urmăreşte sistematic inducerea amneziei în lumea împinsă în condiţia animalelor, trăind doar pentru hrană şi reproducere, anamneza a devenit o armă în lupta pentru „devenirea întru fiinţă” a lumii şi a noastră, ca persoane conştiente, aparţinând unui popor născut creştin pe fresca istoriei. Iar aceste şapte volume (cifră semnificativă, rezultată din orânduirea materiei, nu dintr-o intenţie mistică!) ale Dicţionarului General al Literaturii Române, sunt, fără îndoială, o grandioasă anamneză a căilor şi rosturilor noastre pe lume, hotărâte din acel orizont „de mister şi revelare”, în care-l vedea Lucian Blaga trăind pe om, faţă de restul fiinţelor dăruite cu viaţă de către Creator.

Fiindcă sunt prezent aici în urma invitaţiei domnului academician Eugen Simion, unul dintre exponenţii de frunte ai acelei mari generaţii din care au mai rămas atât de puţini, dar s-au ales atât de mulţi pentru nemurire, am crezut de cuviinţă să-mi alcătuiesc o listă pe care aş vrea s-o numesc, ecleziastic,  diptice – dacă vreţi, imitând desigur – dipticele lui Ioachim, în care am trecut pe toţi cei care aparţin, prin statutul lor clerical, Bisericii, dar şi prin plămădirea lor sufletească de către Biserică, al cărei ethos şi l-au împropriat şi care i-a „zidit sufleteşte”, chiar şi atunci când, precum Lucian Blaga, au fost duşi de filosofie pe căi mai îndepărtate.

Depun aceste diptice, în care veţi vedea atâţia aştri de primă mărime, începând cu Sfinţii Neagoe Basarab domnul, Varlaam şi Dosoftei, mitropoliţii nepereche ai sinaxarului Bisericii ortodoxe şi cărămizile  sine qua non ale  literaturii româneşti, continuând cu teologul blăjean devenit, după Dosoftei, al doilea poet de geniu al limbii române şi primul al literaturii noastre moderne, Ion Budai Deleanu, şi cu Tudor Arghezi, fostul monah care a restabilit în felul său legătura cu Cerul în cultura noastră modernă de sursă apuseană, legătură ce nu se pierduse nici la autorul celei mai actuale rugăciuni scrise în limba română, aceea închinată de Eminescu Maicii Domnului: „Înalţă-ne, ne mântuie / din valul ce ne bântuie”.

Chiar dacă Lucian Blaga a indignat Biserica şi l-a făcut pe cel mai inspirat teolog al Ortodoxiei româneşti să scrie un răspuns polemic, el nu şi-a anulat paginile din Trilogia culturii care l-au aşezat în aceeaşi constelaţie, alături de părintele Dumitru Stăniloae. Iar dacă vom coborî cu puţin ştacheta de la aceste genii, vom găsi o galaxie întreagă, prezentă în lista sau dipticele subsemnatului. E ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim – imitându-l pe Blaga – de o „matrice”. Dar nu stilistică, ci de altă natură, mult mai profundă, reprezentată de Biserica noastră ortodoxă şi de ceea ce a fost cea greco-catolică în istorica sa existență, ca parte a fiinţei şi cauzei neamului românesc.

Marele Eminescu a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc”, şi de nicăieri nu se vede mai limpede aceasta ca din uriaşa anamneză reprezentată de epocalul dumneavoastră Dicţionar General al Literaturii Române.

Este fără îndoială faţa lui îndreptată spre prezent. Şi pentru că Dumneavoastră aţi ţinut să onoraţi persoana mea, invitându-mă aici, ca pe un confrate de condei, cu unele contribuţii pe tărâmul unor genuri străvechi ale imnografiei noastre bisericeşti, dar şi ca pe un deţinător de rang ierarhic, vă cer îngăduinţa să îmi permitețisă vă mărturisesc, în încheiere, crezul meu, care este acela că „maica spirituală a neamului românesc” trebuie să devină, în momentul de faţă, Maică în deplinul înţeles al cuvântului,adică şi ocrotitoare şi apărătoare a fiilor ei de toate primejdiile, aşa cum este ursoaica pentru puii ei, şi să o facă, uzând de toată uriaşa putere ce i-o dă legătura cu Dumnezeu şi energiile divine coborâte în minţi şi suflete spre a le păzi de destrămare şi a le face în cele din urmă biruitoare asupra voinţei „marelui degradant”, cum l-a numit André Malraux pe diavol.

Biserica Ortodoxă Română a făcut timp de aproape o jumătate de secol demonstraţia capacităţii sale de luptă cu „duhurile răutăţii care zboară în văzduh”, ca să folosesc expresia Sf. Apostol Pavel. Însuşi faptul că a reuşit să păstreze condiţiile apariţiei şi ale împlinirii celui mai mare teolog ortodox al secolului al XX-lea şi unul dintre cei mai mari teologi creştini ai secolului în care potrivnicul lui Dumnezeu şi al omului şi-a arătat măsura mai mult decât în toată istoria, este o dovadă. Este o dovadă şi existenţa unui poet ca Ioan Alexandru în dipticele meu şi în dicţionarul Dumneavoastră, ca şi a câtorva altora, care au scris un capitol inconfundabil din istoria noastră literară.

Toate acestea ne dau încredere şi ne obligă să ne asumăm, ca instituţie dumnezeiască menită să slujească mântuirii, mântuirea neamului nostru, începând cu vieţuirea lui pe pământ, fără de care nu este cu putinţă existenţa lui dincolo de trecerea de hotarul acestei lumi. Căci dus până la capăt, actualul program de exterminare a neamului românesc va lăsa această misiune a Bisericii, în ceea ce ne priveşte, fără obiect.

Este o realitate dureroasă, dar devenită constatare de zi cu zi, că în momentul de faţă românii se simt abandonaţi în „valul ce ne bântuie”, aparent fără sorţi de izbândă. Trebuie să le demonstrăm că au rămas lângă ei cele două prezenţe emblematice, joncționate ontologic, ca doi frați odrăsliți dintr-aceeași tulpină, ca să parafrazez pe Alecsandri, ca fiindu-le mereu salvarea prin invincibila putere sufletească pe care le-au dat-o: Biserica şi Academia; altfel spus: cultul şi cultura, esențiale pentru fiinţarea unui neam creştin din sorgintea sa.

Vă mulţumesc pentru gândul de a le vedea alături şi aici, aducându-vă binecuvântarea, în Vinerea Izvorului Tămăduirii din  Săptămână Luminată, nutrind  speranţa că Dicţionarul General al Literaturii Române va fi un izvor inepuizabil pentru generaţiile neamului nostru, încercând, la rându-le, să adauge alte pagini.

Aşa să ajute Dumnezeu!

Citeste si...