Duminica Sfântului Grigorie Palama: Unde putem dialoga cu Dumnezeu?

A doua duminică din Postul Paştelui este dedicată memoriei Sfântului Grigorie Palama, marele mistic bizantin din secolul al XIV-lea. Este părintele isihasmului, cel care ne învaţă că Dumnezeu poate fi foarte aproape de om, că Îl putem întâlni în mod real pe Hristos în interiorul nostru. Contemplând mereu pe Hristos, se poate ajunge la extazul mistic, la acea pace, linişte interioară în care Dumnezeu vorbeşte sau comunică cu persoana umană.

Înaltpreasfințitul Ioachim

Pentru ce oare Biserica a ales ca acest părinte al liniştii, Sf. Grigorie Palama, să fie pomenit în mod special într-o duminică a Postului Mare? Perioada postului este cea care aduce pace şi linişte în sufletul omului. Şi modelul, icoana psihosului – cel care a realizat, prin asceză, pacea şi liniştea – este Sfântul Grigorie Palama.

Viaţa spirituală autentică cere reculegere şi izolare interioară

Viaţa noastră se desfăşoară, într-adevăr, în aglomeraţie, agitaţie, tumult permanent. Medicina spune că acestea distrug sistemul nervos al omului, perturbând grav dimensiunea spirituală a fiinţei umane. Omul modern a pierdut valorile liniştii interioare, singurul loc unde poţi asculta vocea lui Dumnezeu. Dacă inima vrea să asculte vocea divină, trebuie să se sustragă din zgomotul infernal al lumii. De asemenea, cel care vrea să cunoască voia lui Dumnezeu trebuie să caute liniştea; sau cel care vrea să-şi concentreze gândurile sau sentimentele sale spre un scop superior vieţii, trebuie să-şi asigure un loc liniştit. Căci dacă trăim într-un zgomot permanent, gândurile ni se dispersează, se disipă odată cu decibelii care umplu văzduhul, persoana noastră dezagregându-se cu aceştia. Ori, viaţa spirituală autentică cere reculegere şi izolare interioară. Trebuie, câteodată, să ne sustragem zgomotului lumii pentru a ne concentra în liniştea profunzimilor noastre, unde putem asculta cuvântul creator al lui Dumnezeu, Care ne cheamă la odihnă şi pace. Dacă nu reuşim aceasta şi rămânem în zgomotul cotidian şi angajaţi în cursa galopantă a secolului vitezei, toată viaţa va fi o suferinţă, o alergare fără sens, în care nu avem şansa să vorbim cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama a realizat această linişte interioară şi, din experienţa lui isihastă, ne-a vorbit şi nouă, ca şi noi, cel puţin în Postul Mare, să facem ceea ce a spus psalmistul: „Caută pacea şi o urmează“ (Psalmul 33,13 ).

Comuniune şi rugăciune

În această duminică, se citeşte la Sfânta Liturghie o pericopă evanghelică luată din Evanghelia după Marcu (2,1-12), unde se vorbeşte despre vindecarea paraliticului din Capernaum, purtat de patru oameni, care nu ezită să strice acoperişul casei unde predica Hristos, ca să coboare bolnavul înaintea Lui pentru a-l vindeca. Aceştia dau un bun exemplu, o lecţie extraordinară pentru creştinul care ţine Postul Mare: nu se poate trăi în mod egoist în această lume, decât în comuniune şi comunicare, ajutându-ne, întrebându-ne şi întinzând mâinile către Dumnezeu Care, la rându-I, Îşi întinde mâinile către noi. Omul egoist, orgolios, sfidător, nu va vedea niciodată aceste mâini divine întinse către el. Căci Dumnezeu, Care ne eliberează din prăpastia păcatului, vrea ca, la rându-ne, să ne ajutăm unii pe alţii. Dacă nu putem oferi un ajutor material, ne putem sprijini unii pe alţii prin rugăciune. Rugăciunea noastră cotidiană, unul pentru celălalt, nu trebuie să fie doar o enumerare a numelor lor (à propos de pomelnicile pe care le rostim în rugăciunile particulare sau cele comunitare, în Biserică), ci o intrare în comuniune cu durerea, cu suferinţa celuilalt, cu crucile aproapelui, pe care să le depunem, ca şi brancardierii din Evanghelie, în faţa lui Hristos.

Evident că în acest demers al nostru se vor ridica şi obstacole, care ne vor împiedica să ajungem la rugăciunea curată şi eficace a inimii. Ne este foarte greu să ne rugăm pentru noi înşine, pentru aproapele şi mai greu. Când conştientizăm această dificultate, să ne amintim de osteneala celor patru oameni din Evanghelie, care au adus cu targa pe cel bolnav, apoi au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus, pentru a-l pune înaintea Lui. Cei care au făcut acest efort au fost recompensaţi. Iisus a văzut credinţa lor. De aceea, dacă va vedea şi credinţa noastră, vom obţine răspuns la întrebările noastre şi rugăciunile noatre vor fi primite. Dacă rămânem ancoraţi în grijile şi necazurile vieţii, vom fi sustraşi şi din dispoziţia de a ne ruga, viaţa se va transforma într-o existenţă inutilă, ternă şi mediocră.

În pacea Postului, Biserica, asemenea unei mame iubitoare de fii, ne cheamă la un efort suplimentar şi la rugăciune mai intensă. A mânca şi a bea mai puţin este un minuscul sacrificiu pentru Iisus, dar este o jertfă, o osteneală. A te ruga mai mult sau a transforma viaţa ta în rugăciune contemplativă, dacă se poate, sau activă, dacă eşti nevoit să lucrezi, este mult mai bine. Trebuie să ne rugăm pentru noi înşine, dar şi pentru ceilalţi, ca Dumnezeu să-i aibă în paza Sa. Vom realiza astfel comuniunea interpersonală în lumea aceasta şi Dumnezeu ne va ajuta să intrăm în comuniunea sfinţilor ce alcătuiesc Biserica biruitoare. Acesta este, de fapt, sensul vieţii şi ontologia ei.

Înaltpreasfințitul Ioachim

Citeste si...