Dumnezeu – centrul de greutate al lumii

În Duminica Lăsatului Sec de Brânză sau a Izgonirii lui Adam din Rai, la Sfânta Liturghie se citeşte o pericopă alcătuită din doar câteva versete ale capitolului al VI-lea din Evanghelia după Matei (versetele 14-21). Textul face parte din Predica de pe Munte, cuvântare a Mântuitorului Hristos, pe care Sfântul Evanghelist Matei o prezintă în trei capitole (5-7).

izgonirea_lui_adam_polovragi

În Predica de pe Munte, Mântuitorul propune, spre restaurarea fiinţială a omului, planul Său dumnezeiesc. Cuvântul lui Hristos începe cu Fericirile, ceea ce înseamnă că Iisus, Noul Adam şi Noul Moise, trece de la „poruncă”, ce se adresa odinioară unui popor trupesc, la „fericire” ce se adresează în duh celor ce doresc să se desăvârşească; trece de la Muntele Sinai, la Muntele Măslinilor, de la imperativul decalogic, pe care omul în efortul său ascensional îl primeşte din mâinile lui Dumnezeu, la promisiunea îndumnezeirii, pe care Însuşi Fiul coborât între oameni o face celor care în duhul libertăţii şi dincolo de orice constrângere, vor fi beneficiarii darului împărăţiei. Legii Vechiului Testament îi dă o conotaţie divină intrinsecă, descoperind lăuntrul, miezul înţelesurilor logosului şi profunzimile insondabile, doar prin efortul uman. Adevărata împlinire a Legii, prin Iisus, înseamnă deschiderea spre un nou orizont, spre împărăţia iubirii şi evaluarea existenţei umane cu toată încărcătura sa ontologică, dinspre străfundurile sale spirituale spre straturile, învelişurile senzorialităţii.

 

Programul de restaurare a omului

Între preceptele împărăţiei iubirii s-a interpus morala Sfântului Ioan Botezătorul, cu rolul pedagogic de a orienta înţelesul preceptelor mozaice şi modul de a fi specific al evreilor, de la ritualism spre hristocentrism, precum şi acela de a statornici virtuţile cardinale, adică acele „fapte vrednice de pocăinţă” şi anume: Smerenia înţeleaptă, Dreptatea, Cumpătarea şi Bărbăţia. Astfel, Ioan este deschizător de drum către Hristos, deoarece învăţătura sa nu este în contradicţie, ci în consens cu cea hristică, ea este premergătoare sau înainte-mergătoare acesteia. Faptele cerute de Ioan în predica sa de pe Malul Iordanului îşi găsesc împlinirea în Hristos, căci pe virtuţile cardinale se sprijină cele trei virtuţi teologice creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea. Astfel, pentru a trece de la mândria puterii proprii la înţelepciunea duhului, trebuie să treci prin smerenia înţeleaptă, recunoscând nimicnicia ta faţă de puterea lui Dumnezeu. Pentru a trece de la răzbunare: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, adică de la Legea Talionului, la iertare şi iubire: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc”, trebuie să trăieşti starea de dreptate, recunoscând propria păcătoşenie. Pentru a trece de la „să nu fii desfrânat” la „nici să nu te uiţi cu poftă”, trebuie să treci prin starea de cumpătare. Pentru a trece de la „să nu ucizi” la „nici să nu te mânii” este neapărat nevoie de eroism spiritual (bărbăţie), prin care să-ţi înfrângi ura, lăcomia, pizma şi celelalte.

Aşadar, după ce Iisus a adnotat Legea Vechiului Testament, care pentru Sfântul Apostol Pavel „a devenit păcat”, ne-a învăţat precis cum să ne rugăm, adică ceea ce să cerem de la Dumnezeu. De aceea, rugăciunea Domnească, care este aşezată în mijlocul Predicii de pe Munte, cuprinde o chemare, şapte cereri şi o încheiere. Apoi, dacă ne-a învăţat cum să ne rugăm, Hristos a fixat şi programul de restaurare a omului, pe care acesta, aplicându-l, ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, adică realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu: unirea cu El în dragoste. Iată acest program: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns, şi tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 14-21).

În aceste versete se cuprind cele trei trepte pe care trebuie să le parcurgă omul care vrea să se desăvârşească: purificarea, iluminarea şi îndumnezeirea. În versetele 14-15 ale Evangheliei, Mântuitorul precizează faptul că pentru a începe starea de reabilitare fiinţială, mai întâi trebuie să-ţi structurezi identitatea între creaturile iraţionale. Omul, potrivit referatului creaţiei „este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1, 27). Prin chip înţelegem componenta spirituală a fiinţei umane, înzestrată de Dumnezeu cu atribute: minte, voinţă, sentiment şi libertate, componentă ce trebuie să reactualizeze aceste calităţi printr-o conlucrare teandrică orientată calitativ de la asemănarea în potenţă, la cea asumată cu prototipul Hristos.

Omul este creat să devină „dumnezeu după har”. Păcatul l-a aşezat afară de această perspectivă. De aceea, atunci când a venit Hristos ca Logos întrupat în istorie a voit să restaureze chipul Său din omul căzut. Omul, după cădere, şi-a recunoscut greşeala şi consecinţele păcatului. De aceea a încercat în multe chipuri să se reabiliteze fiinţial. S-a ajuns să se înalţe, prin gnoză, la înţelepciunea socratică „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, dicton care rezumă întregul efort filosofico-cognitiv al unui ev care propunea ca măsură a tuturor lucrurilor omul. Homo mensura este cel mai elocvent mod de a arăta că Dumnezeu nu mai are loc în această ecuaţie existenţială, pentru că totul şi toate gravitează în jurul puterii creatoare a demiurgului care a luat locul lui Dumnezeu în creaţie – homocentism sau antropocentrism. Cunoaşterea antropocentristă putea duce pentru filosofie la descoperirea lumii ideilor, a perfecţiunilor, care îl aveau, însă, tot pe om ca actant. Acest efort strict uman a devenit steril, deoarece îi lipsea componenta mântuitoare, care doar printr-un act revelat putea să ofere omului depăşirea condiţiei sale perisabile. Hristos însă nu a venit să-l ajute pe om să se cunoască pe sine însuşi, ci a venit să-l ajute să se răsucească spre lumină. Logosul, prin teofanie, recunoaşte importanţa soteriologică a actului cognitiv, orientând centrul de greutate spre Dumnezeu: „aceasta este viaţa veşnică să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17, 3), iar calea spre aceasta este prin El „Eu sunt calea adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6). El ştia că nu-i suficient să te cunoşti cine eşti, căci în starea de întuneric nu te poţi defini. Chiar de ajungi să ştii cine eşti, nu ai realizat nimic, decât doar să constaţi întunericul din tine sau putregaiul existenţial. Hristos a coborât în tenebrele noastre, ca, prin El, să avem lumina Lui, pentru a descoperi mizeria din noi şi astfel să pornim spre lumină. În felul acesta, cunoaşterea hristică nu este limitată doar la nivelul simplului act mental, ci implică fiinţa umană în integralitatea ei, ca act ascetic ce pregăteşte fiinţa prin apatia, într-un efort continuu de accedere spre asemănarea cu Cel spre Care tinde şi pe Care doreşte să-L cunoască. Deci mai întâi Hristos a voit ca prin El, coborât pe pământ „în chip de rob”, să se trezească în noi conştiinţa de sine şi conştiinţa păcatului.

 

Drumul spre Hristos este prin celălalt

Pocăiţi-vă!” au fost primele cuvinte ale Evangheliei Sale. Metanoia înseamnă răsucirea minţii către lumină. Şi când omul pocăit se trezeşte din păcat, Hristos stă de faţă şi îl arată pe celălalt semen al său. Dar semenul, tot în întuneric fiind, are pe chip stigmatul păcatului, ca neputinţă a ieşirii iubitoare din sinea egoistă. Ori, Hristos, tainic, Se aşază între cele două persoane ale căror conştiinţe s-au trezit, le iluminează şi oamenii, chiar păcătoşi fiind, se recunosc ca persoane de comuniune. Aşadar, trezirea conştiinţei de sine şi a conştiinţei păcatului statorniceşte între subiecţii umani raporturi de comuniune. De aceea Hristos cheamă oamenii mai întâi la reconciliere, adică la iubire reciprocă, pentru că El, ca Dumnezeu, îi iubeşte pe toţi deopotrivă şi pe fiecare după felul său. Deci chemarea la reconciliere este primordială în starea de purificare: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-vă-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”(v. 14-15). De vreme ce ai recunoscut în celălalt chipul lui Dumnezeu-Iubire, ai recunoscut icoana hristică în cel ce până atunci ţi-a fost potrivnic, chiar duşman, sau chiar „nimic”. După cum spuneam şi la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, potrivit învăţăturii lui Hristos, la final, principiul de evaluare a persoanei umane va fi tocmai acesta: cum ai recunoscut în celălalt, indiferent de starea lui morală, socială, intelectuală, chipul lui Dumnezeu, prezenţa Sa.

Drumul către Dumnezeu nu este comod; este cel al crucii, dar este în acelaşi timp şi cel al iluminării.

 

Faptele bune sunt manifestările lui Dumnezeu prin noi

În versetele 16-18 ale Evangheliei lui Matei, capitolul al VI-lea, ni se prescrie, potrivit programului de înduhovnicire, cum să facem această iluminare a fiinţei: „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”. Ca să nu ne arătăm ca fariseii, care respectau formal legea Vechiului Testament, Hristos vine şi ne dă o altă metodă de iluminare. În acest pasaj, Mântuitorul nu ne prescrie lista de bucate pe care trebuie să o folosim în timpul postului sau în timpul vieţii noastre, a celor care suntem înscrişi pe traseul urcuşului către Dumnezeu. „Tu când posteşti – spune Hristos –,unge capul tău”. Acest cuvânt este foarte profund. Hristos nu spune cu ce anume trebuie să ungem capul (nici cu untdelemn, nici cu parfumuri scumpe). Trebuie să înţelegem că nu este vorba despre capul pe care-l avem pe umeri, ci despre mintea, inteligenţa, ca facultăţi ale sufletului. „A unge mintea” înseamnă de fapt a pune în mintea ta învăţătura lui Hristos, înseamnă a-L pune în ea pe Hristos Însuşi, Care este Unsul Domnului (gr.hrio-a unge). Iar avându-l pe Hristos în minte, toată viaţa ta, coordonată de mintea iluminată de învăţătura lui Hristos, devine lucrătoare a faptelor bune. Poţi ajunge ca şi Sfântul Apostol Pavel zicând: viaţa mea este Hristos: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”(Galateni 2, 20). Altfel spus, viaţa ta se pliază după viaţa lui Hristos, gândirea ta urmează gândirii Lui, voinţa ta se supune voinţei Lui, viaţa ta, în integralitatea ei, imită viaţa lui Hristos – imitatio Cristi. Toată viaţa ta este viaţa Lui.

Se ştie că mintea sau inteligenţa noastră nu ne este dată pentru a cunoaşte cine este Dumnezeu în fiinţa Lui, ci pentru a primi şi accepta adevărul revelat al Lui, aşa cum este el. Mintea sau inteligenţa nu pătrunde nepătrunsul, impenetrabilul, ci caută evidenţe în lumea-creaţie, prin care să ajungă la cel nepătruns. Ea ne este dată ca atribut al fiinţei, pentru a analiza creaţia lui Dumnezeu dată nouă spre stăpânire. Inteligenţa, mintea sau nous-ul pune în definiţie creaţia, formele convenţionale, fiinţele raţionale, lucrurile, universul care ne înconjoară. Nu uităm că după ce Dumnezeu a creat toate, a adus în faţa lui Adam toate făpturile Sale şi Adam le-a dat nume (Facerea 2, 19). A da nume lucrurilor şi fiinţelor create înseamnă că omul posedă prin minte conştiinţa fiinţelor neraţionale şi a lucrurilor care ne înconjoară în Univers. După ce mintea le analizează, le trimite spre evaluare inimii, iar aceasta le iubeşte sau le respinge, le apreciază sau le urăşte. Aceasta depinde de minte. Dacă mintea omului este „unsă” de învăţătura lui Hristos, atunci inima, acolo unde locuieşte Dumnezeu, le apreciază. De aceea Hristos, tot în Predica de pe Munte, vorbeşte despre organul care trimite informaţia, prin minte, inimii: „Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău va fi luminat”(Matei 6, 22). Aceasta vrea să spună că mintea este cea care exprimă ceea ce ochiul primeşte din afară, iar inima analizează în cele dinlăuntru. Să aprofundăm puţin. Ochiul omului este acel aparat de fotografiat performant, creat de Dumnezeu pentru a distinge din afara omului formele lucrurilor şi fiinţelor. Aceste imagini le trimite minţii, care le analizează şi le pune în definiţii, aşa cum arătam mai sus. După ce le-a analizat, trimite informaţia inimii care le respinge sau le iubeşte. Dacă ochiul minţii, care a scrutat informaţia venită din afară prin organul vizual, este iluminat de lumina lui Hristos, a învăţăturii Sale, atunci inima, care este centrul de evaluare al omului, adică sufletul, altarul în care locuieşte Dumnezeu, şi toată fiinţa omului sunt luminate. În acest caz omul iluminat începe să distingă pozitiv esenţialul din firea lucrurilor, descoperind că Dumnezeu este peste tot şi în toate. El vede în fiecare om, indiferent de culoarea pielii lui, de starea lui socială, de pregătirea şi priceperea lui, o persoană de comuniune (alteritate), care posedă chipul lui Dumnezeu în perspectiva asemănării cu El. În acelaşi timp, simte pe Dumnezeu că este prezent prin energiile Sale în fiecare lucru, simte pe Dumnezeu în natura şi firea lucrurilor. În acelaşi timp, mintea începe să cugete cele înalte, prin cunoaştere, şi-l ajută pe om să-şi înalţe chipul către asemănare. Mintea plină de Hristos realizează că faptele bune sunt manifestările lui Dumnezeu prin noi. Adică orice lucrare pozitivă este a lui Dumnezeu, noi fiind mâinile prelungite ale Lui în lumea aceasta. Tot mintea unsă cu Duh Sfânt descoperă sensuri noi, care-l propulsează pe om către alte trepte ascendente ale urcuşului duhovnicesc. Mintea, plină de untdelemnul bucuriei, aduce bucurie negrăită în viaţa omului, chiar dacă aceasta este îngreunată de povara lumii, pe care Hristos a pus-o pe umerii noştri.

 

Chipul creştinului trebuie curăţit prin pocăinţă

După ce ţi-ai uns capul, Hristos spune că trebuie, în acelaşi timp, să-ţi speli faţa – prosopon. Faţa înseamnă chipul lui Dumnezeu din noi, acea icoană hristică ce-şi caută prototipul. Faţa aceasta din noi nu se şterge niciodată, chiar dacă pe dânsa se aşază negura fărădelegilor şi a păcatelor. Am văzut cu ce se unge capul, adică mintea, şi anume cu Hristos şi învăţătura Lui. Dacă mintea este deci luminată, plină de Duhul lui Dumnezeu, atunci chipul, potrivit învăţăturii lui Hristos, trebuie curăţit prin pocăinţă. Chipul sau faţa omului curăţită, restaurată de lumina lui Hristos începe să iradieze lumină, care se corelează cu lumina lui Hristos. Vede acea lumină şi în chipul celuilalt. Începe atunci să se apropie de Hristos-lumină, dar drumul spre El este prin celălalt. Prin urmare, între chipul tău şi cel al aproapelui se interpune Hristos şi atunci între persoană şi chip se statorniceşte acel spaţiu de iubire care este Dumnezeu. Chipurile nu se contopesc sau se unesc, ci strălucesc odihnindu-se unul în celălalt, fără să se confunde. Este o participare a mea la taina persoanei celuilalt, şi o participare a celuilalt la taina persoanei mele, fără ca prin aceasta să se contopească sau să se confunde persoanele între ele. Doar Hristos, chipul suprem, le uneşte prin iubirea Sa. Iar dacă chipul tău este iluminat, iar al aproapelui este încă întunecat de păcat, nici în acest caz nu-l respinge pe cel întunecat, ci roagă-te pentru el, astfel încât Dumnezeu să-l aducă la cunoştinţa adevărului şi la luminarea Lui. De aceea, prin Hristos nu există ură între subiecţii umani, ci dragoste integratoare, care este Însuşi Dumnezeu: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan, 4, 8).

Chipul iluminat şi mintea trează şi plină de Hristos ajută la spiritualizarea sau la înduhovnicirea afectelor, care sunt atribute ale trupului. Astfel, orice tendinţă spre rău, inspită sau păcat este respinsă de om pentru că în fiinţa sa prevalează valorile intrinseci ale sufletului. Afectele sau dispoziţiunile naturale ale trupului pot ajunge atât de spiritualizate, încât omul realizează în fiinţa sa starea de apatia, adică de nepătimire. Ajunge chiar la extazul mistic, adică la treapta de a pregusta, în trup fiind, crâmpeie din viaţa transcedentală, pe care o doreşte atât de mult. În acest sens, moartea biologică, atunci când survine, devine un paşte, adică o trecere către o altă etapă de existenţă, care nu mai este compatibilă cu cea de aici, fiind pur spirituală. Aceasta este starea de îndumnezeire.

În versetele 19-21, Sfântul Matei vorbeşte de acea stare unde ne vom întâlni cu ceea ce am tezaurizat pentru viaţa de dincolo. Comorile de pe pământ nu se depozitează în ceruri, ci pe pământ, în locuri special amenajate şi, de regulă, sunt perisabile, supuse dezintegrării. Acolo, în viaţa pur spirituală, ne întâlnim cu faptele pe care le-am împlinit pe pământ, unde am fost rânduiţi să administrăm lucrurile materiale create de Dumnezeu pentru viaţa biologică, precum şi cu urmările faptelor noastre. În viaţa de dincolo constatăm ce a însemnat acţiunea noastră responsabilă faţă de fiinţele şi lucrurile cu care am interacţionat în timp.

 

Fapta bună nu se prescrie şi te-ajută să urci la cer

În această parte a Evangheliei, Hristos pune că: „Nu puteţi sluji la doi domni: lui Dumnezeu şi lui Mamona” (În alte ediţii ale Scripturii traduse în limba română s-a spus: „Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi banului”. Mamona vine de la evreiescul Mamon, care înseamnă bani, argint sau diavol. Evident că diavolul nu are nicio părtăşie cu Dumnezeu. Banul a devenit măsura tuturor lucrurilor de pe pământ, însă cu el nu putem accede în Împărăţia cerurilor. Am intrat odată într-un cimitir din Occident, iar la poartă era o pancardă pe care scria: „În acest cimitir veţi vedea multe morminte bogate, dar nu morţi bogaţi!”. Aşa este, însă cu banii putem ajuta pe cel lipsit, pe cel bolnav, pe cel gol, pe cel flămând. Adică odată acţiunea, fapta, virtutea noastră pozitivă înscrise în contabilitatea divină, cu acestea ne vom prezenta la judecată.)

Hristos a avertizat că toate comorile de pe pământ sunt perisabile şi vulnerabile. Fapta bună nu se prescrie şi te lasă liber să te urci la cer uşor. Nu poţi urca la cer cu povara averilor în spate, ci cu mâinile goale, cu care altădată ai împărţit darurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu pe pământ. Şi aici Hristos avertizează, concluzionând programul Său spiritual: „acolo unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”, adică acolo va fi aşezat sufletul tău, unde ţi-ai tezaurizat comoara ta. Inima iubeşte ceea ce a adunat, iar ceea ce a adunat devine centrul preocupărilor sale.

Ancorând mintea şi afectivitatea în orizontul vieţii imediate, pentru a satisface nevoia de estetic, fără a înrevedea adevăratul izvor al perfecţiunilor universului, înseamnă, implicit, circumscrierea noastră la autosuficienţă, superficialitate, formă şi senzorialitate. Rămânerea la stadiul de homo aesteticus, ca prizonier al formelor frumoase, corespunde unei tendinţe actuale de autocondamnare la un naturalism, ce propune savurarea autenticului şi a prospeţimii naturii, care înseamnă regăsirea paradisului terestru din care, însă, lipseşte fiinţa divină. Această tendinţă modernă aste departe de preocupările lui homo religiosus, aflat permanent în căutarea legăturilor sale cu Dumnezeu – adevăratul adânc al bogăţiei şi sensul profund al tuturor căutărilor. Este o căutare a Frumosului din creaţie şi din adâncul fiinţei, a omului filo-calic ce contemplă în chipul său prezenţa Duhului Sfânt, Care are puterea de a-l transfigura şi înfăţişa ca rod al acestui Frumos – sfântul. Inima înseamnă şi suflet. Dacă în fiinţa ta nu au prevalat facultăţile sufletului, atunci viaţa ta este o viaţă (a)normală. Dacă în fiinţa ta conduce doar trupul, atunci rămâi trupesc şi nu te înalţi, rămâi ceea ce este pământ, căci sufletul sfârşeşte în neant. Fiinţa umană nu mai are capacitatea de alegere şi discernământ, reacţionând în funcţie de stimulii externi, faţă de care este tributară, deoarece organul care face legătura cu Dumnezeu nu-L mai conţine pe El, iar setea de îndumnezeire este înlocuită de dorinţe umanizante.

Am precizat că mamona înseamnă mai larg şi diavol. Aşadar, sufletul tău rămâne cu diavolul, atâta timp cât banii sau lucrurile pământeşti ale lui Dumnezeu, date ţie spre administrare, le reţii doar pentru tine. Am spus de mai multe ori, în predicile adresate credincioşilor, că între noţiunile de „a avea” şi „a fi” este o proporţie infranşisabilă (de netrecut). Puntea sau joncţiunea dintre aceste noţiuni se face prin alte două noţiuni, acţiuni, şi anume a face şi a iubi. Spre exemplu, într-un paner plin cu bunătăţi nu mai încape nimic. Panerul înseamnă „a avea”. Acesta rămâne neschimbat până în momentul când treci la acţiune. Acţiunea înseamnă împărţirea bunătăţilor din paner, bunătăţi pe care ţi le însuşeşti, dar din iubire le oferi şi aproapelui tău, care-ţi mulţumeşte că l-ai recunoscut ca persoană de comuniune. Panerul se goleşte de „a avea”, dar se umple cu „a fi”, pentru că vid nu există. Dumnezeu este peste tot şi în toate. Chiar dacă pleacă Dumnezeu, sau, din liberă alegere, El este exclus din viaţa omului, locul Său nu este luat de vid, ci răul, ca lipsă a binelui, se erijează în existenţa umană, umplându-i intenţiile. Absenţa lui Dumnezeu nu poate însemna vid existenţial pentru om, deoarece el nu este o fiinţă ce trăieşte dincolo de bine şi de rău, într-o claustrare autonomă faţă de Creator, ci el este aşezat de Dumnezeu ca administrator al creaţiei, întotdeauna la răspântia dintre bine şi rău, purtând pe umeri responsabilitatea liberei alegeri între cele două căi, care înseamnă, în acelaşi timp, şi două destinaţii posibile pentru parcursul său în veşnicie. Deci când pleacă iubirea, adică comuniunea, comunicarea prin faptă, se instalează răul, care de fapt nu există.

 

Omul a fost creat de Dumnezeu să împlinească binele

Hristos a spus că „Împărăţia lui Dumnezeu este în noi”. Deci viaţa aceasta este „pridvorul” împărăţiei lui Dumnezeu. Dar, pentru că avem nevoie şi de lucruri materiale, le folosim pe acestea aici, pe pământ, în ceruri însă se contabilizează doar felul cum le-am administrat. Înţelegem că omul a fost creat de Dumnezeu să împlinească binele. Altfel spus, a fost creat de Dumnezeu să fie spiritual în trupul său. Din păcate, el a devenit trupesc şi-n sufletul său; nu s-a înălţat, nu s-a spiritualizat; „a avea” l-a ţintuit pe pământ, unde s-a îngropat cu bogăţia pe care a adunat-o harpagonic.

Îndumnezeirea omului înseamnă unirea în dragoste cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că El se recunoaşte în sufletul nostru şi-n faptele pe care le-am făcut spre slava Sa: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”(Matei 25, 40), adică, altfel spus, întrucât aţi recunoscut chipul Meu în aproapele cu care aţi împărţit aceeaşi pâine, a durerii sau a bucuriei, acum fapta voastră a devenit aici fapta Mea. „Rămâi întru dragostea Mea!”. A rămâne în dragostea lui Dumnezeu, în Împărăţia Lui, nu înseamnă a sta fără lucrare, ci a urca epectatic, prin cunoaştere, către profunzimile lui Dumnezeu. Chipul din om îşi caută prototipul într-o ascensiune iubitoare, într-un dor nesfârşit după Dumnezeu, Care Se revelează necontenit, pe măsura puterii noastre de înţelegere, dar rămâne, în acelaşi timp, dincolo de capacitatea noastră de cuprindere. Iar această căutare este veşnică şi din ce în ce mai încurajatoare, pentru că la fiecare treaptă a urcuşului epectatic descoperi sau, mai bine zis, Dumnezeu îţi decelează alte sensuri ale cunoaşterii Lui, alte orizonturi spirituale, prin care devin evidente frumuseţea Lui şi incomensurabila Lui iubire şi stăpânire. Mulţumirea şi bucuria pe care le poate avea un suflet mântuit nu se poate cuantifica în cuvintele şi expresiile noastre convenţionale şi limitate.

Mintea, ca facultate a sufletului, se opreşte, pentru că nu mai are evidenţe din lumea pentru care ea a fost creată şi este purtată de raţiunea divină care o asimilează, dar nu o desfiinţează ca entitate. Rămâne mintea aceea iluminată de lumina lui Hristos încă din pridvorul Împărăţiei lui Dumnezeu de pe pământ. Toate acestea rămân în dragostea lui Dumnezeu, purtate de energia necreată a lui, până când sufletul se va reuni cu trupul dat pământului, pentru ca şi acesta să capete atributele împărăţiei transcendentale, asemenea trupului lui Hristos de după Înviere, Care purta stigmatele acestei lumi, dar nu mai aparţinea ei. De asemenea, lumea în care ne-am mişcat va fi şi ea transfigurată (nu desfigurată) pentru ca „cerul nou” şi „pământul nou” de după Judecata universală să participe cu noi la viaţa veşnică, unde Dumnezeu va fi Totul întru toate.

Să ne ajute Dumnezeu aşa să fie, iar noi să trăim în această bucurie, fiind pururea cu Domnul!

Izgonirea lui Adam din Raiepiscop Ioachim BacauanulPostul Mare

Citeste si...