Începutul Săptămânii Patimilor: „Construim în această săptămână biserica nevăzută a unei lumi noi”

Cu Duminica palmetelor (ramurilor), din punct de vedere liturgic, începe o Săptămână specială, în care Biserica își invită credincioșii, ca în fiecare zi să urmeze, pas cu pas, pe Hristos, care merge să Se jertfească pentru mântuirea sufletelor noastre. Programul liturgic al săptămânii ne așază din nou înainte fapte cu totul inedite.

Singur, Iisus începe lucrarea de restaurare a umanității

În Duminica Floriilor Mântuitorul este proclamat Rege al poporului ales, care la acea vreme se afla sub jugul apăsător al Cezarului de la Roma. Hristos intră triumfal în cetatea Ierusalimului, pentru a declanșa marea bătălie împotriva morții. Deși mulțimile de oameni par a fi alături de El, deodată Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Se regăsește singur în luptă. Mulţimile Îl părăsesc, apostolii, de asemenea! Chiar și îngerii par să fie absenți sau irelevanți. Singur, Iisus începe lucrarea de restaurare a umanității ca să mântuiască pe toți și pe toate.

Oare de ce Hristos a voit să fie singur? De ce nu a voit să cheme la această lucrare nici pe îngeri, nici pe oameni, nici chiar pe Tatăl sau pe Duhul? De ce a voit să fie singur în faţa marelui dușman: moartea? Pentru că El nu este un dumnezeu singur printre alții, care – prin absurd ar exista  –, ci este Singurul Dumnezeu iubitor, Care din iubire, potrivit planului Său statornicit din eternitate, vrea să ia asupra Sa toată fărădelegea lumii. El, Viața, vrea să guste singur urâciunea morții. Sfântul Pavel sesizează în mod dumnezeiesc acest fapt extraordinar: Tatăl, de dragul nostru, pe singurul Său Fiu „care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu” (II Corinteni 5,21).

Da, singur, deși nu era singur (căci în El era toată plinătatea dumnezeirii, ceea ce înseamnă că era, teandric, unit, prin iubire, cu Tatăl și cu Duhul) în lucrarea Sa de restaurare a lumii. Ce paradox!??

Hristos a vrut să Se regăsească singur în această luptă pentru că El atacă moartea nu ca Dumnezeu, ci ca om, după cum Adam, primul-om, a ales, egosit, să păcătuiască.

Sfântul Ioan Evanghelistul sesizează că Hristos în faţa acestei lupte era extrem de tulburat. Pentru că, doar în acel moment, Hristos a separat în El dumnezeirea de umanitatea Sa, deși aceste atribute au rămas întru El neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite. Aşa se explică faptul că, în Vinerea cea Mare, pe Cruce, El va striga „Ely, Ely, lamma sabacthani…” care înseamnă „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit…!” În mod deliberat El a voit să nu își folosească propria-I divinitate în lupta cu dușmanul – diavolul –, pentru că puterea răului nu a putut pătrunde niciodată în ființa lui Dumnezeu. Ființa Sa este inaccesibilă. Iar lupta cu diavolul este în trup, nu în ființă, nici cea umană, nici cea divină. (A se vedea în istoria lui Iov cum diavolul îi cere lui Dumnezeu să se atingă și de sufletul omului, iar Dumnezeu nu i-a permis, pentru că acesta era de natură divină). Acest fapt îl vedem lămurit în Ghetsimani. Atunci când soldații romani, împreună cu notabilii poporului ales, au venit să-L prindă pe Iisus, Petru verhovnicul, în râvna sa de a-și apăra Stăpânul, a scos jungherul și a reușit să taie urechea lui Malhus. Iisus îi spune: „Întoarce sabia ta în teacă, căci cel ce scoate sabia, de sabie va muri…” apoi continuă „Au doară nu voi putea acum să rog pe Tată ca să trimită…” Pe de altă parte, Hristos S-a angajat singur, în mod deliberat, în această cruntă bătălie dându-Se pe Sine pentru noi, pentru ca, până la sfârşitul lumii, când diavolul va fi închis în întunericul cel mai din afară, El să ne spună: Eu am învins singur moartea, pentru ca voi să înțelegeți că nu este altă cale de mântuire, decât prin Mine. Eu sunt Unicul Fiul al vostru, Fiul Omului, născut din eternitate din Tatăl.

Călători spre Înviere

Din textele evanghelice ale deniilor primelor trei zile din Săptămâna Pătimirilor, desprindem ultimele învățături ale Mântuitorului Hristos referitoare la cea de-a doua venire a Lui, iar prin cântarea Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind… suntem transpuși într-o stare de trezvie, de așteptare frenetică a întâlnirii în dialog orant cu Hristos. Acest imn ne cere să transformăm noaptea în zi, pentru ca întreaga noastră viață să fie scăldată în lumina prezenței Sale transfiguratoare, iar sufletul vigilent să nu fie dat morții și afară de Împărăție să rămână. Suntem chemați să cooperăm cu Hristos pentru a realiza mântuirea noastră, El rămânând singurul Mântuitor al nostru.

În limbaj liturgic, Duminica Floriilor este numită Duminica începutului Săptămânii pătimirilor Mântuitorului Hristos. În raport cu celelalte săptămâni ale anului bisericesc, în această săptămână specială fiecare zi are valoarea unei săptămâni întregi, pentru că semnificația teologică, mistagogică și liturgică se concentrează într-o singură zi. Fiecare zi este o zi de iniţiere pentru a înțelege misterul morții lui Hristos din Vinerea Sfântă.

Înainte de a intra în marele mister al pătimirilor hristice, Biserica vrea, ca o mamă, să-și iniţieze fiii duhovnicești atrăgându-le atenția asupra trezviei necesare pentru ca, în post și rugăciune, să înțeleagă de ce Hristos S-a dat morții pentru noi. Biserica, în accepțiunea sa de instituție divino-umană, face ceea ce a făcut Întemeietorul ei, Hristos: pregătește, inițiază, catehizează pe fii ei. Ce a făcut Hristos înainte de a se da pe sine morții? A luat cu Sine pe trei dintre apostolii Săi pe muntele Tabor și S-a schimbat la față înaintea lor manifestându-și divinitatea Sa astfel încât atât ei, cât și, mai târziu, Biserica, să creadă că El a murit nu ca o victimă a istoriei, ci întru libertate, rămânând Dumnezeu adevărat și om adevărat. Dumnezeu nu vrea ca fiii Bisericii să fie creștini orbi, ci raționali, inițiați, luminați, care să participe conștient la misterul inefabil al dumnezeirii Sale. Timpul liturgic este mediul în care fragmentele biblice nu sunt enunțate comemorativ, ci, în fața credincioșilor, mijlocesc prezența lui Hristos. În acest sens, rolul pericopelor evanghelice din ultima săptămână a Postului Mare este nu numai de pregătire a creștinilor pentru înțelegerea pătimirii mântuitoare a lui Hristos, ci mai ales de a mijloci prezența reală a Lui în cadrul liturgic, o invitație la a trăi aievea tragismul suferințelor Sale, astfel încât spațiul Bisericii să devină mediul în care creștinul este împreună ascultător cu apostolii al cuvintelor hristice care anunță răstignirea iminentă, dar și bucuria Învierii.

Piatra mărturisirii – prilej de poticnire sau de înălțare

Începând cu Duminica Floriilor noi suntem împreună călători cu Hristos și cu apostolii prin Betania și Ierusalim. Până la acest punct al activității Sale Hristos nu și-a manifestat în mod vădit dumnezeirea, însă, după învierea lui Lazăr, El le vorbește apropiaților Săi pe față, spunându-le (cf. Ioan, 14-17): Eu sunt Dumnezeu și dacă Eu nu aș zice că Eu sunt Cel ce sunt aș fi un mincinos. Dacă Eu nu aș spune-o cu forța cuvântului Meu dumnezeiesc acest fapt, oamenii ar intra în confuzie. Înainte de Avraam, Eu sunt Cel ce sunt. Deci numele Meu se leagă de numele divin. Nu sunt un Dumnezeu inferior sau intermediar, dumnezeirea Mea nu este o dumnezeire între celelalte. Eu sunt Dumnezeu, Eu sunt Împăratul împăraţilor și Domnul domnilor chiar dacă Mă veți vedea abandonat într-o zi pe o cruce.

 Înainte de patima Sa cea mântuitoare, Iisus nu vorbea decât prin imagini și pilde despre dumnezeirea Sa. El nu S-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu, ci Fiul Omului pentru a exprima că este un Om adevărat și nu un înger coborât din cer. Eu sunt Cel ce sunt dincolo de timp. Eu Îl cunosc pe Tatăl care M-a trimis și sunt una cu El. Hristos nu zice: L-am cunoscut pe Tatăl, ci Eu Îl cunosc pe Tatăl, și deci Eu sunt Dumnezeu.

Toată perioada liturgică ce ni se deschide prin Denia din Sfânta și Marea zi de Luni rămâne o continuă contemplare concentrată pe minunea învierii lui Lazăr care revelează puterea Mântuitorului de a învinge boala și moartea și anunță de fapt învierea Sa din morți. Textul evanghelic al acestei slujbe este răspunsul pe care Învățătorul îl dă celor care L-au întrebat cu ce putere face minunile și învață mulțimile.

Pilda lucrătorilor viei, ca text evanghelic al primei Denii a Săptămânii Pătimirilor, prezintă în rezumat toată istoria umanității: Creația, Căderea, Pronia, Mântuirea și Judecata. Această parabolă le spunea în cuvinte simple că Cel care făcea minuni în fața lor nu era altcineva decât Fiul răstignit al lui Dumnezeu, în Care fariseii și bătrânii poporului nu puteau vedea pe Mesia –Salvatorul pe care de fapt Îl așteptau. Era, de altfel, o nouă formă de a anunța pătimirile Sale, de a le spune ucigașilor Săi, mai înainte de se fi împlinit supliciul, că ei, cei cărora li se adresa, vor fi autorii sentinței la blestemata moarte pe lemn, că Îi vor lua moștenirea dăruită de Domnul viei și se vor face stăpâni peste ceea ce nu este a lor. Ei, lucrători tocmiți de Stăpân, se vor erija în proprietari autointitulați ai viei – care simbolizează lumea – din care L-au alungat pe Moștenitor, Cel care este Viața acestei lumi. Cu alte cuvinte, Hristos le reproșează că de-a lungul istoriei pregătirii poporului ales pentru întâlnirea cu Mesia, învățătorii lui Israel au nesocotit mesajul profeților mesianici, alegând să Îl ucidă pe Hristos, pe Care nu au putut să-L asimileze cu Mesia. Evreilor le va rămâne să creadă într-un dumnezeu fals, un rezultat al greșitei lor înțelegeri a cuvântului biblic și al orbirii spirituale, o plăsmuire a propriei neînțelegeri. Întreg efortul steril al învățătorilor de Lege de a explica existența și planul lui Iahve, precum și credința lor falsă sunt înfățișate de Hristos că fiind asemenea unui smochin lipsit de rod, pe care, la sfârșitul veacurilor, adevăratul Stăpân îl va arde în focul cel veșnic. În felul acesta, textul evanghelic al Deniei (Matei 21, 18-44) arată că ignoranța și neputința învățătorilor de Lege de a vedea în Hristos Piatra cea din capul unghiului, care desăvârșește întreg edificiul restaurat al umanității, va deveni de fapt piatra de încercare pentru teologia iudaică din care lipsea însăși esența existenței sale – Hristos, Viața lumii.

Piatra mărturisirii dumnezeirii lui Hristos, devenită peste timp fundament al existenței Bisericii, va sfărâma înțelesul limitat al acestei teologii, revelând un Dumnezeu a Cărui prezență nu este circumscrisă răzbunării și dreptății, ci mai ales iubirii milostive și jertfelnice. Astfel, acest text evanghelic, care deschide săptămâna pătimirilor, este o invitație la a mărturisi dumnezeirea Celui ce merge spre Golgota și Care, prin Cruce, deschide ușa Împărăției Cerurilor pe care o vor lua cu asalt vameșii și păcătoșii, înaintea celor pentru care s-a pregătit.

Crucea Golgotei, altarul Iubirii

Cel pe care trebuie să-L urmăm în moarte și înviere în această ultimă săptămână prepascală este Răstignitul, Pătimitorul, Moștenitorul, Cel care a câștigat Împărăția Cerurilor și Care, ca un Frate mai mare iubitor, a adus-o în maximă apropiere de noi, așezând-o în inima noastră. Iată pentru ce primei zile a săptămânii pătimirilor, Sfânta și Marea zi de Luni, i se mai spune și Duminica începutului pătimirilor Domnului, subliniind prin aceasta că Iisus Hristos, Om adevărat și Dumnezeu adevărat, va muri pentru noi, ca noi să înțelegem valoarea predicii apostolilor de mai târziu. Sfântul Pavel zice: Nu jertfele sângeroase ale mieilor, nu focul este cel care purifică, ci sângele lui Hristos care moare ca un miel și focul duhului sfânt care purifică sufletul. De vreme ce Hristos și-a vărsat sângele pe Golgota, locul acela, inițial murdar, a fost spălat cu sângele Lui și purificat prin focul Duhului Sfânt. Tot astfel, păcatele noastre, pentru care sângele Domnului a curs pe Golgota, sunt curățate, reoferindu-ni-se șansa de a redeveni fii ai Tatălui, frați întru Hristos.

În această săptămână trebuie să simțim misterul sângelui vărsat pe cruce și focul Duhului Sfânt. Sângele și focul împreună însumează dragostea Preasfintei Treimi pentru noi. În accepțiune teologică sângele nu este altceva decât un amestec de foc și apă. Vărsarea sângelui înseamnă că moartea se instalează în trupul biologic, însă iubirea aduce focul Duhului Sfânt care reanimă, luminează, dă căldură, curăță slinul și murdăria de pe altarul unde se răstignește Iubirea și dă vigoare, reînviază, dinamizează, arde spinii păcatelor. Iată că în această săptămână se întâlnesc în forță cele două mistere: Moartea și Învierea, Tanatologia și Pnevmatologia! Primul mister este acela că Dumnezeu a venit în lume alegând să moară pentru noi, în umanitatea Sa; iar al doilea mister este acela că mântuirea fiecăruia dintre noi se împlinește sub forma aparentă a distrugerii, pentru că moartea murdară a Mântuitorului Hristos a devenit mântuirea noastră prin sângele Crucii purificat de focul pnevmatic al Rusaliilor. Iată pentru ce este nevoie de o întreagă săptămână de pregătire și inițiere pentru a trăi plenar misterul Crucii, care ascunde în el misterul Învierii. Biserică ne cheamă să ne spună că în această săptămână să-L descoperim pe Iisus Hristos ca om adevărat, care a suferit în trupul Său pentru noi, dar, în acelaşi timp, suntem chemați să-L descoperim și ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Care ne mântuiește.

Se spune că Iisus Hristos pe cruce nu mai era Dumnezeu, însă eu îmi permit să spun că acolo era Dumnezeu, căci cine dintre oameni ar fi murit pe cruce iubind? Dacă Dumnezeu este iubire, atunci crucea a devenit altarul pe care s-a jertfit Iubirea, Iubirea Răstignită a Preasfintei Treimi. Biserica, de douăzeci de veacuri, ne cheamă să ne identificăm cu Hristos în această săptămână, ca să putem cânta în noaptea învierii: Ieri m-am îngropat împreună cu tine Hristoase, astăzi înviez împreună cu Tine, înviind Tu…

Așadar, dacă dorim să înţelegem câte ceva despre destinul nostru etern, atunci să ne identificăm cu Hristos în această săptămână. Parafrazându-l pe Sf. Irineu de Lugdunum putem zice oricărui om care vine prin botez în Biserica lui Hristos: Ești un mort înviat, deci tu ești Hristos. Atunci eu pot să zic fiecăruia dintre voi: tu ești Hristos, căci tu ești în Hristos și îți trăiești viaţa prin El. Viața ta nu este decât un element din viața Sa. Dacă voi cu toții vă identificați cu Hristos și dacă deveniți una cu El, atunci dispar absurditatea și incomprehensibilitatea! La această stare hristică putem ajunge doar dacă, o dată pe an, fiecare trăiește și se regăsește în centrul vieții lui Hristos Cel din săptămâna pătimirilor. Căci dacă omul nu se angajează timp de o săptămână a trăi viața în și cu Hristos, atunci va pierde sensul real al misterului. În această săptămână nu trebuie să venim la Biserică pentru a primi o ușurare sau pentru a împlini o oarecare datorie religioasă de conștiință. Slujbele din această săptămână au un conținut aparte și, dacă trăim după profunzimea mistagogică a imnelor, ajungem să ne transformăm atât pe noi înșine, cât și lumea în care trăim. De aceea sfintele Slujbe din această săptămână aduc în prim plan, prin conținutul lor duhovnicesc, îndemnul participării noastre la planul lui Hristos, care Se jertfește pentru reînnoirea lumii. Construim în această săptămână Biserica nevăzută a unei lumi noi.

Să începem aşadar Săptămâna Mare fără a-L abandona pe Hristos. Ochii fiecăruia să vadă deja la orizont Sfânta zi de Sâmbătă când, dincolo de Cruce, se va ridica soarele Învierii. Amin

Citeste si...