„Libertatea de exprimare nu trebuie să devină ofensatoare“

Dialog cu prof. dr. Mihai Coman

un interviu realizat de diac. George ANICULOAIE

În urma atentatului terorist de la redacţia revistei satirice din Paris,

s-au ridicat mai multe discuţii despre libertatea de exprimare.

Până unde poate merge libertatea presei?

Prof. dr. Mihai Coman, directorul Şcolii doctorale de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti, susţine că libertatea de exprimare nu se poate dezvolta fără anumite limite, altfel ar conduce la haos, la abuzuri, la caracter antisocial şi antiuman.

prof_dr_mihai_coman-3_0

Putem vorbi de anumite limite în libertatea de exprimare, în general, şi în libertatea presei, în special?

Bineînţeles, toate lucrările teoretice clasice şi toate manualele pentru studenţi, arată clar că libertatea de exprimare nu poate să se dezvolte fără anumite limite. Sau dacă anulăm aceste limite ea conduce la haos, la abuzuri, la, să zicem, fenomene care la capătul lor pot să aibă un caracter antisocial şi antiuman. Este evident că libertatea de exprimare are nişte limite, şi acestea sunt legate de alte valori la fel de importante, cum ar fi toleranţa, respectul faţă de ceilalţi şi mai putem enumera şi altele.

Atunci, respectarea credinţei, a religiei celorlalţi, poate fi considerată o limită a libertăţii presei, nu?

Da, aici se face, de obicei, o confuzie între diferitele forme ale libertăţii de exprimare. Una este libertatea de exprimare a opiniilor, care este un drept inalienabil al oricărui cetăţean, şi alta este libertatea de exprimare a unei instituţii care este presa. Or, ceea ce se uită este că în mod normal jurnaliştii sunt cei care îşi limitează propria lor libertate de exprimare pentru a permite libertatea de exprimare a celorlalţi. Jurnalismul acela care nu se manifestă prin atitudini subiective, care dă dreptul de exprimare tuturor celorlalte părţi, de la omul simplu la liderul politic, este cel care facilitează exprimarea celorlalţi. Tendinţa este să se creadă că jurnaliştii ar avea un drept sacru şi deasupra tuturor altor drepturi de a spune orice. Or, ceea ce, repet, spun toate lucrările de specialitate este mult mai subtil. Jurnalistul îşi limitează propria libertate pentru a permite exprimarea celorlalţi. La care ar trebui să adăugăm, apoi, diferenţa între alte două forme de libertate. Libertatea de acces la informaţii, care este esenţială pentru jurnalist, şi libertatea de opinie, care este ceva diferit. Şi, în sfârşit, o altă axă de opoziţie între, să zicem, sfera largă a genurilor de informare şi sfera, la fel de largă, a unor genuri sau formate, sau cum vreţi să le numiţi, de opinie şi de umor, care deja sunt într-o altă zonă, şi nu sunt atât de mult legate de presă, cât de forme culturale mai variate, de la film la muzică, la spectacol teatral, gestual ş.a.m.d. Şi ele nu pot fi puse toate la un loc cu furca.

Şi atunci, până unde poate merge această libertate de exprimare?

Ea trebuie să meargă până la punctul în care manifestarea ei nu este dăunătoare pentru manifestarea libertăţii celuilalt. Deci noi nu trebuie să uităm că sunt lucruri care dau identitate, între care şi religia, dar şi alte tipuri de valori, lucruri care sunt foarte adânc în inima unor indivizi sau în inima, să zicem, a unor civilizaţii, a unor culturi, iar pe acestea nu poţi să le pui pe acelaşi plan cu alte lucruri, cu acestea trebuie să te porţi cu o foarte mare responsabilitate. În cazul care este foarte discutat, nu ar fi fost nici o problemă dacă caricaturile, ca expresie a unor opinii, nu?, a unei anume imagini despre lume, se refereau la instituţii, se refereau la persoane care ocupă o funcţie în instituţie sau la lideri politici sau militari laici. Dar se opreau acolo şi nu afectau elementele care ţin de credinţă. Pentru că acelaşi lucru, dacă îl întoarce, ar stârni o reacţie de nemulţumire, dacă ar fi aplicat, să spunem, celor care sunt de religie creştină sau de religie hindusă, sau de altă formă de religie. Deci, nu este o chestie unilaterală aici, ci, de oriunde ar pleca această exprimare, ea trebuie să se oprească atunci când afectează elemente care ţin de cele mai profunde, mai intime convingeri şi credinţe.

Normele deontologice ale presei din România ce spun despre această problemă a libertăţii presei?

În România există multe coduri deontologice şi imaginaţi-vă cum ar fi să ai o ţară cu mai multe coduri ale circulaţiei, într-un judeţ un cod, în alt judeţ alt cod. Noi nu stăm deloc bine din acest punct de vedere. Dar oricum, codurile există, afirmă aceste valori, chiar ele sunt luate după modele occidentale şi în marea lor parte atrag atenţia sau sesizează această nuanţă precizând că nu libertatea de exprimare este o valoare, dar ea nu trebuie să fie dusă înspre exces şi înspre discriminarea sau atacarea valorilor şi reprezentărilor care sunt sensibile pentru diferite grupuri sociale.

Putem vorbi de o diferenţă între normele deontologice din România şi cele din Europa şi în special cele din Franţa?

Nu, pentru că la noi s-a mers după modelul european. Diferenţa ar putea să fie între cele de la noi şi cele de pe continentul nord-american, unde lucrurile sunt extrem de stricte şi extrem de riguroase, şi unde aspectul deontologic este esenţial. Deci, acolo, de multe ori profesionalism este sinonim cu comportament deontologic. La noi, de foarte multe ori, se consideră că dacă încalci unele norme, totuşi eşti profesionist, şi aici se mai iartă, ceea ce în fapt nu este de iertat. Dar, iarăşi mă întorc, noi nu avem de-a face în acest caz cu o chestiune legată de libertatea de exprimare în sensul esenţial, adică acces la informaţie şi exprimarea opiniilor. Noi avem aici de-a face cu nişte produse care ţin de categoria unui gen mai aproape de literatură decât de jurnalism, care este umorul. Şi este tragic când ceea ce ţine de ficţional începe să aplice cu referire la ceea ce ţine de realitatea foarte vie, foarte cotidiană. Pentru că, iarăşi, mai este de adăugat faptul că în Franţa există o populaţie foarte numeroasă de confesiune islamică care este integrată, care are nişte drepturi, şi atunci, a avea un atac permanent la adresa acestor categorii te face să crezi că eşti mai aproape de un produs, de o ideologie extremistă şi discriminatorie şi chiar ofensatoare. Adică lucrurile ar trebui puse şi în contextul mai larg, în contextul social-politic sau al diversităţii etnice. De aceea, presa americană este un model în perspectiva acestei sensibilităţi faţă de diferenţe în aşa fel, încât nici o formă de manifestare a libertăţii de exprimare să nu devină ofensatoare. Toată problema ar sta aici.

Credeţi că se va schimba ceva în presa, în jurnalismul din România, din Europa sau din Occident, în urma acestui act terorist?

Nu, el este un incident tragic şi de neiertat, adică nu reprezintă o formă de a rezolva problema. Dar asemenea evenimente au mai existat de-a lungul timpului, sigur că ele au condus la manifestări de stradă, la proteste, poate la dezbateri în interiorul profesiei, dar nu cred că acest lucru va produce o schimbare şi, iertaţi-mă, mai ales în România, unde standardele profesionale şi deontologice nu constituie o preocupare, nu spun prioritate, nici măcar o preocupare pentru majoritatea celor care lucrează în breaslă.

Eu mă gândeam poate la o apropiere de modelul american, cu un respect mai mare faţă de religie şi valori…

Nu cred. Aşa ar trebui să fie, dar nu am sentimentul că ne îndreptăm în această direcţie. A fost un moment când am crezut că ne îndreptăm în această direcţie, dar acum se pare că mişcarea e mai degrabă browniană, nu există o coerenţă de aspiraţii profesionale.

Citeste si...