Meditând la umbra Crucii

Azi, în duh de sărbătoare, privesc arborii din lunci,

Iar în mugurii din ramuri disting semnul Sfintei Cruci.

Mintea-mi face anamneza de pomul primordial

Cu-al său fruct care ascunde sensul existenţial.

Cine cunoştea atuncea că-n pomul din Paradis

Stă ascunsă Sfânta Cruce c-universu-i necuprins?

Aşadar, fii ai credinţei, mergeţi astăzi în biserici!

Veţi găsi pomul vieţii adumbrind pe cei cucernici.

Staţi puţin în umbra Crucii, în smerită cugetare,

Şi din ea veţi primi fructul ca o veşnică mâncare.

Acest fruct va fi şi leacul spre sănătatea fiinţei,

Iar în suflet toţi simţi-veţi ontologia credinţei.

Metatemporalitatea va miji în suflete

Iară răul ce v-apasă va fugi cu tunete.

Hristos răstignit pe Cruce, cu mâini filantropice,

Va fi izvor de speranţă, în pătimiri hristice.

Din iubire pentru tine din cer mâna va cădea,

Iar limanul mântuirii la orizont vei vedea.

Contemporaneitatea pomului din Paradis

Veţi simţi-o autentic, fiindcă Raiul nu-i un vis!

Duminica Sfintei Cruci – Pomul Vieții sădit în mijlocul postului*

            Sfânta Cruce, pentru cei în care se impregnează ca semn al identității lor în Iisus Hristos, semnifică mărturisirea eficienței jertfei și a roadelor Răscumpărării. Roadele crucii au produs efecte veșnice în cei care și le-au împropriat, pe când roadele pomului din rai, au produs efecte limitate și aceasta numai datorită iubirii lui Dumnezeu.

A „privi arborii din lunci” în duhul sărbătorii Sfintei Cruci, înseamnă a privi orizontul inundabil de apa vie a Duhului Sfânt și presărat cu semnele plângătoare ale Fiului Omului – Crucile. Lunca vieții omului este caracterizată de solurile fertile ale harului sădit în ea începând cu Cincizecimea și este mediul viețuirii celui mântuit, mediu în care pașii vieții omului sunt făcuți permanent pe solurile aluvionare ale libertății lui, soluri care pot crește continuu prin depunerile faptelor bune sau rele ale celui menit să lucreze în sudoarea frunții. Sălciile plângătoare ale conștiinței sunt cele care inundă lunca vieții omului cu lacrimile lor. A „privi arborii din lunci” înseamnă a zări semenele instrumentului material al jertfei, cel care îți stabilizaeză solul alunecos al întregii vieți!

„Ȋn mugurii din ramurile” „arborilor din lunci” „distingem”, fiecare după puterea lui, „semnul Sfintei Cruci”. „Mugurii din ramuri” trimit la renaștere, la viață, sunt mugurii care pot ajunge fruct sau pot cădea, și în care nu văd, ci „disting semnul Sfintei Cruci”, la umbra căreia pot să stau „în smerită cugetare”. Deci „semnul Sfintei Cruci” îl distingem în „muguri”. Mugurii sunt vârfurile vegetative ale plantelor, iar crucile sunt vârfurile identității ființei noastre restaurate.

Rațiunea înnoită prin jertfa Logosului Ȋntrupat își amintește mult mai ușor și mai intens de Pomul Vieții, transformat de om în pomul pierderii libertății. („Mintea-mi face anamneză de pomul primordial”). Deci mintea îmi amintește permanent de prefigurarea semnului angajării mele în asemănarea cu Hristos, pentru a putea realiza că  „semnul Sfintei Cruci” este „temelia nezdruncinată pe care se căldesc toate celelalte puncte de credință”. (conf. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze baptismale, Cateheza a XIII-a)

„Sensul existențial” ascuns în fructul pomului primordial nu este percepția tragică asupra existenței sau utopia dobândirii libertății, ci este sensul menirii omului creat de la bun început în comuniune perfectă cu Creatorul său. ,,Sensul existențial” este fructificarea cu sens a chipului spre asemănare. Asta ascundea în umbra sa fructul oprit; în umbra sa, adică în evitarea lui după porunca Creatorului. Deci fructul pomului primordial ascundea în umbra lui sensul existențial.

„Cine cunoștea atuncea că-n pomul din Paradis/ Stă ascunsă Sfânta Cruce c-universu-i necuprins?” Nu cunoștea nimeni, decât Dumnezeu în atotștiința Sa. Protopărinții au fost cei care-au cunoscut primii imediat după cădere, ,,universul necuprins” al Sfintei Cruci. Adam cel vechi și-a asumat de bună voie crucea prin cădere. Iar Adam cel nou, tot prin cădere, prin ,,căderea benevolă și iubitoare din slava Sa”, și-a asumat crucea răstignirii și, implicit, pe cea plină de raze a Ȋnvierii. Ȋn fața acesteia din urmă, Adam cel vechi era neputincios. Nu putea învia singur, era sortit morții.

„Astăzi în biserici” „găsim pomul vieții adumbrind pe cei cucernici”. Deci doar în Biserică găsești pomul vieții, pentru că a găsi ceva, înseamnă a căuta ceva. Nu găsești decât atunci când cauți, iar Dumnezeu asta vrea de la om: dorința de aflare, de cugetare smerită „în umbra crucii”. Cugetarea „în umbra crucii” este cugetarea la Dumnezeu prin conștientizarea măreției iubirii Sale. Altfel cugeți la ,,universul necuprins”, din „umbra crucii”. „Umbra crucii” te smerește și astfel înalță cugetarea pe măsura smereniei celui care cugetă.

            Singurul fruct care se coace în umbra crucii este jertfa. Prin jertfa lui Hristos noi am primit ,,fructul și leacul spre sănătatea ființei”, adică veșnica mâncare. Sfânta Euharistie este veșnica mâncare, pentru că ea se continuă în viața cea adevărată prin împărtășirea și comuniunea directă cu Cel jertfit.

A simți „ontologia credinței” înseamnă a simți credința ca pe o calitate ființială a vieții. Ontologia credinței n-o poți simți decât „în suflet”. Numai datorită sensibilității sufletului există în om o legătură deosebită între sensibilitatea corporală a celor cinci simțuri și sensibilitatea spirituală.

Nu întâmplător în poem se asociază sensul crucii cu ontologia credinței. Același Sf. Chiril al Ierusalimului spune: „Pune credința în Cruce ca trofeu contra celor care se împotrivesc spuselor tale! Când vrei să discuți cu cei necredincioși despre Crucea lui Hristos, fă-ți mai întâi cu mâna semnul Crucii lui Hristos și tace cel care ți se împotrivește! Nu te rușina a mărturisi Crucea! Ȋngerii se laudă când spun „Știm pe cine căutați: pe Iisus cel Răstignit!”… Și pe bună dreptate, căci Crucea nu este necinste, ci cunună”. (Cateheza a XIII-a)

Simțirea calității ființiale a vieții, adică ontologia credinței, dă naștere „metatemporalității”, ivirea în chipul apărut în timp a asemănării Chipului Celui mai presus de timp.

Atunci, răul ce ne-apasă „va fugi cu tunete”. Răul va fugi la auzul tunetului, nu la vederea fulgerului, pentru că va fi alungat de Cuvânt, de verbul creator de bine și de frumos. Diavolii nu orbesc la apariția fulgerului, pentru că în final vor trebui să vadă ceea ce n-au crezut vreodată. Ei vor fugi cu tunete, vor fugi de tunetul glasului Fiului Omului! Glasul este cel care nu se vede, dar se aude.

,,Mâinile filantropice” ale lui Hristos sunt mânile răstignite. Hristos când te primește-n brațele Sale, te primește de fapt pe cruce, pentru ca, împreună cu El, să poți răzbi în viața suferinței valorificate. Doar în acest fel putem vedea orizontul „la limanul mânturii”. Iar ,,limanul mântuirii” are și el orizontul său; este procesul infinit de asemănare cu Cel veșnic și infinit.

„Leacul pentru sănătatea ființei”, de pe urma căruia simți „ontologia credinței” în suflet, se va transforma, prin pătimiri, în „izvor” de speranță (pentru că orice izvor poate izvorî veșnic sau poate seca) și astfel ai șansa de a fi „contemporan” cu Raiul, care nu-i un vis, ci o realitate care poate fi atinsă!

*Comentariu teologic-dogmatic la meditația lirică În Duminica Crucii din Duminica a III-a din Post, Duminica Sfintei Cruci

Citeste si...