Oportunitatea unei societăți teocratice

În ultimele zile ale campaniei Referendumului pentru căsătorie am avut ocazia să auzim cele mai elucubrante acuze la adresa susținătorilor căsătoriei dintre un bărbat și femeie, aruncate în fața lumii fără nici un temei real, ca o pură împotrivire ce a atins cote și forme patologice, unele dintre ele rămânând imortalizate în imagini. Elementele recuzitei magice, specifice globalismului progresist, au ieșit încă o dată din umbră și s-au vădit în toate materialele produse împotriva referendumului. Dar cred că cea mai dezonorantă atitudine a opozanților normalității a fost agresivitatea verbală. Însă nu orice fel de agresivitate, ci o agresivitate ca identitate. Cine a avut ochi a putut vedea, sinoptic, pe de-o parte un efort demn pentru lămurirea aspectelor ce țin de Taina Căsătoriei dintre un bărbat și o femeie, iar pe de alta, o zbatere, lipsită de cea mai elementară politețe, de a răsturna realitatea, de a falsifica și de a intimida conștiința cetă­țenilor.

În acest sens, m-aș opri la unul dintre multele reproșuri aduse susținătorilor familiei firești, anume că, prin acțiunile lor, ar încerca impunerea unor principii teocratice într-o societate care, vezi Doamne!, ar fi laică. Ei bine, deși asta e o simplă vorbă azvârlită cu scopul de a discredita demersurile argumentate și de bun simț ale celor angrenați în apărarea sacralității căsătoriei firești, trebuie să spun că da, această acuză chiar e adevărată. Însă cu două corecții esențiale aduse propagandei neomarxiste, care nu poate funcționa decât inversând valorile umane perene: prima, intenția în cauză nu este deloc una rușinoasă sau condamnabilă, ci dimpotrivă, una demnă de toată lauda, și a doua, se dorește nu impunerea, ci recuperarea unor principii teocratice în societate, așa cum au stat lucrurile în toată istoria umanității, din Antichitate și până astăzi, în mod paradoxal, chiar și în societățile moderne declarate atee.

Despre Antichitate și Evul Mediu nu mai e cazul să discutăm pentru că aici lucrurile sunt clare: au fost societăți în mod manifest teocratice. Însă, din această perspectivă, epoca modernă chiar merită puțină atenție. Revoluția franceză, de pildă, care e socotită borna modernității și a laicizării statului, nu elimină nicidecum teocrația, ci doar înlocuiește „obiectul” închinării de până atunci, adică pe Dumnezeul creștinilor, cu un alt zeu și cu un alt cult, „Cultul Rațiunii”. Iar momentul culminant al revoluției a fost, după cum se știe, așezarea pe altarul Bisericii Notre Dame a unei prostituate, ce o simboliza pe zeița Rațiunii!

Apoi, să nu trecem cu vederea recenta epocă comunistă în care unii dintre noi au trăit și, așadar, nu au cum să uite prigoana deschisă împotriva Bisericii, a creștinilor și a ideii de Dumnezeu. Cu toate acestea, partidul comunist pretindea să fie slăvit precum un dumnezeu, la fel și „conducătorului iubit” i se aduceau imnuri de slavă într-un registru pur religios, ca la un adevărat cult public, la care toți membrii de partid aveau obligația să participe activ.

Cineva s-ar putea întreba: cum de e cu putință asemenea contradicții? Ei bine, aceste fenomene sunt doar în aparență contradicții, întrucât în cazurile de mai sus e speculată masiv nevoia structurală de religiozitate a omului, ca apoi să fie deturnată, prin forța constrângerii și prin deformarea magică a realității spre alți zei. Astfel, un regim politic poate să confiște în interes propriu calitatea omului de făptură religioasă, întrucât nevoia de închinare e caracteristică omului dintotdeauna, prin urmare, este universală. Asta a și dovedit în multele lui lucrări de istoria religiei Mircea Eliade, care, în concluzie, l-a definit pe om drept homo religiosus.

Ce se întâmplă astăzi? Acti­viștii ideologiilor de factură neo­mar­xistă conduc o campanie mondială menită să revendice un fel de supracinstire pentru dogmele globalismului: drepturile omului, drepturile minorităților sexuale, toleranța etc., mai așteaptă să fie inventat „noul zeu” la care să fim siliți să aducem jertfă sentimentele noastre religioase. De aceea, prin gesturi care țin de ordinea firească a lumii, precum promovarea unicității căsătoriei dintre un bărbat și o femeie, ne facem datoria de a arăta că acțiunea de a deturna slava ce I se cuvine pe bună dreptate lui Dumnezeu, în calitate de Făcător și Mântuitor al omului, spre noii idoli sociali este una ilegitimă și, de asemenea, constituie un rapt al calităților date ale sufletului. În acest sens și teocrația e validată de natura omului, iar nu de felul societății.

Citeste si...