Părintele Antonie – Mâna prelungită a Maicii Domnului din Moldova străbună*

Cinul monahal și clerical, împreună cu dreptcredincioșii creștini ortodocși ai Eparhiei noastre, și nu numai, au trăit la începutul Postului Mare de anul acesta o tristețe nespusă și o durere insurmontabilă, provocate de plecarea din această lume, aproape în aceeași zi, a doi Arhimandriți paradigmatici, stareți în cele mai misionare mănăstiri din Arhiepiscopia noastră: Părintele Arhimandrit Arsenie Voaideș, starețul Mănăstirii ”Schimbarea la Față” din ținutul pitoresc al Berzunțiului băcăuan și Părintele Arhimandrit Antonie de aici, din această mănăstire închinată Maicii Domnului.

În ziua de marți, 20 februarie, a acestei săptămâni, am acompaniat pe ultimul drum pe Părintele Arsenie și, iată, astăzi prohodim cu lacrimi în ochi pe distinsul și vrednicul Părinte Arhimandrit Antonie Jeflea, starețul, întâiul duhovnic și ctitorul înnoitor al acestui așezământ monahal. Momentul cred că este unic în istoria noastră bisericească locală, ca doi întâi stătători ai unor mănăstiri istorice, cam de același calibru spiritual-administrativ-gospodăresc, adevărați misionari și iscusiți duhovnici, filantropi, cu viață călugărească demnă de paginile patericului, să fie chemați de Dumnezeu la El în același timp.

Cântecul lacrimilor de pocăință al Canonului Sfântului Andrei Criteanu, călugări, călugărițe, preoți de mir și credincioși din toate categoriile sociale, care au cunoscut pe acești doi stâlpi ai cinului monahal din arhiepiscopia noastră, în această săptămână și l-au împletit cu cel al lacrimilor de tristețe vărsate pentru cei care le-au fost părinți și îndrumători spirituali, binefăcători sau rugători pentru ei.

În demnitatea mea de chiriarh, care am responsabilități speciale pentru obștile monahale, mărturisesc că acest fapt m-a afectat și întristat în așa măsură, încât la un moment dat, am avut sentimentul că Dumnezeu mi-a luat ambele mâini și nu voi mai avea putere să continui misiunea încredințată. Dar știm că Preabunul Dumnezeu ne încearcă și cântărește bine greutatea crucilor pe care ni le așază pe umeri, ne reconfortează și ne inspiră să găsim soluții problemelor, trimițându-ne energii necreate pentru a rămâne în corabia care duce către limanurile mânturii.

Așadar, iată că noi, ca ierarhi (și mulțumesc IPS Teodosie și PS Ignatie care au venit ca un Simon din Cirene să ne ajute în această grea încercare), suntem aici nu pentru a vă amplifica tristețea și durerea care v-a împovărat sufletele, ci pentru a încerca să vă consolăm și să vă îndemnăm la trezvie, la compasiune și resemnare, la pace și răbdare, la rugă și reconciliere.

Iubiții mei,

Dacă marți, la funeraliile de la Mănăstirea „Sf. Sava” Berzunți, îl supra-numeam pe defunct, Părintele Arsenie filantropul care s-a născut în cer, aici, la Mănăstirea Giurgeni, pe Părintele Antonie, starețul nepereche, ctitorul înnoitor al acestui așezământ, miluitorul săracilor, ajutătorul tinerilor și studenților, ocrotitorul nedreptățiților, restauratorul de temple ale Duhului Sfânt, îl putem supranumi Părintele Antonie – Mâna prelungită a Maicii Domnului din Moldova străbună.

Câte fapte bune a făcut acest OM nu le putem număra, pentru că orice calcul în acest sens ar da eroare.

Părintele Antonie, deși bănățean de origine, a fost trimis de Dumnezeu în părțile Moldovei, la Nechit și Iași, apoi, mai bine de 20 de ani în acest ținut defavorizat, de la izvoarele Bârladului, unde s-a contopit cu tradițiile și spiritualitatea localnicilor. Datorită calităților lui native de bun gospodar și abil diriguitor și chivernisitor al treburilor bisericești, a reușit să transforme această mănăstire și împrejurimile ei într-o oază duhovnicească și cetate de scăpare pentru tot omul, indiferent de statutul său social. A comunicat așa de bine cu Maica Domnului, pentru care el avea o evlavie aparte, încât Sfânta Fecioară a făcut multe minuni la rugăciunile Părintelui Antonie.

Prea iubiţi prieteni,

Părintele Antonie s-a născut în 11 octombrie 1971. Deci, în accepțiunea gândirii noastre raționale, la această vârstă (47ani), suntem tentați să spunem că a murit înainte de vreme. Oare putem vorbi despre o biografie elaborată a defunctului? Cred că da. Dacă ținem cont de toate realizările lui în puținii ani cât l-a lăsat Dumnezeu pe pământ, am putea spune că ele ar depăși de multe ori pe ale celor ce reușesc să trăiască și o sută de ani. În Biserică, această vârstă la care părintele Antonie a fost chemat la ceruri este cea a maturității, a plinătății și credibilității. Un părinte spiritual sau un duhovnic iscusit nu se pregătește în facultăți, ci în școala vieții. Părintele Antonie exercita paternitatea sa spirituală ca un desăvârșit duhovnic și un matur pedagog. A reușit să creeze chiar un curent de înnoire duhovnicească pentru călugări, dar și pentru mireni. Văzând în aceste câteva zile de când l-a chemat Dumnezeu la El câtă lume a trecut pe lângă catafalcul lui, am realizat că a fost un părinte cu totul aparte. Nu am văzut de mult atâtea lacrimi și atâta durere. Mă întreb: ce cuvinte de consolare putem adresa acestor tineri monahi formați la Școala duhovnicească a părintelui Antonie? Ce vorbe sofisticate ar putea alina tristețea acelora care s-au bucurat de sfaturile sale, de ajutorul său material sau duhovnicesc. E greu să mângâi un tânăr care vede pe părintele său duhovnicesc dus la mormânt. Nimic nu se potrivește acum, decât retorica întrebare, justificată, de altfel! DE CE ?

De ce, Doamne, ai lăsat să se întâmple această durere ?

De ce tocmai Părintele Antonie?

De ce tocmai el a fost lovit de această boală incurabilă care l-a răpus așa de repede?

De ce ? … De ce…?

Înainte de a aprofunda aceste chestiuni, eu vă întreb: De ce ați venit astăzi la Giurgeni, tocmai în săptămâna cea mai densă din punct de vedere liturgic a Postului Mare, pe care părintele Antonie vă sfătuia să o țineți în post aspru și rugăciune. Cine v-a chemat..?

Îmi veți răspunde că ați simțit durerea pe care v-a provocat-o moartea sa și ați venit…! “Am venit să-l plângem și să ne exprimăm compasiunea față de părintele nostru.”

Dragii mei,

Dacă ați venit pentru așa ceva, ei bine, datoria mea este aceea de a vă determina să nu plecați acasă cu durerea în suflet cu care ați venit aici.

Amintiți-vă că atunci când Iisus, la 40 de zile de la Înălțare, a ,,dus pe ucenicii Săi până spre Bethania și, ridicându-și mâinile i-a binecuvântat, S-a despărțit de dânșii și S-a înălțat la cer. Iar ei s-au întors în Jerusalim, cu bucurie mare. Și erau în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu”. Deci, binecuvântarea lui Hristos înviat le-a provocat o mare bucurie duhovnicească ce i-a ajutat să ignore absența fizică a lui Hristos dintre ei. Hristos era prezent întru absență.

Așa și acum.

Eu vă spun că Părintele Antonie nu a murit, ci doarme. Considerați că a intrat într-o cameră să se odihnească după suferințele și neodihnele sale pe care le-a avut în toți cei 47 de ani din viața aceasta efemeră.

Dacă ar veni Hristos în chip vizibil aici, cred că ne-ar fi certat puțin, ca pe apostolii Săi de odinioară, spunându-ne: De ce vă îndoiți, puțin credincioșilor! Nu știți că Părinții duhovnicești nu mor niciodată?

Așadar, încercați să primiți gândul lăuntric, duhovnicesc, care vă spune: Am venit la M-rea Giurgeni să plângem pentru părintele nostru, să ne rugăm pentru el, dar, resemnați, să vă întoarceți la casele voastre cu bucuria spirituală care să vă consoleze sufletul întristat.

Azi nu am participat aici la o înmormântare, ci la o sărbătoare. Astăzi, pentru mănăstirea Giurgeni este zi de Paște. Dumnezeu a hotărât ca obștea acestui așezământ să sărbătorească Paștele la începutul Sfântului și Marelui Post, nu la sfârșitul lui. Dar nu Paștele universal, ci Paștele personal al unui Părinte îmbunătățit care a trecut prin moarte la viață.

Logosul întrupat în istorie, la plinirea vremii, ne-a creat posibilitatea să devenim frați ai Lui după har. El se naște, moare și înviază cu noi de fiecare dată. În noaptea Paștelui cântăm: Azi m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, mâine înviez, împreună cu Tine, înviind Tu! Deci, evenimentele soteriologice sau mântuitoare se recapitulează ori de câte ori omul vrea să se pună în relație directă cu Dumnezeu.

Spre exemplu, când cineva este botezat în numele Preasfintei Treimi, se repetă Rusaliile. Cerurile se deschid și Duhul Sfânt coboară în chip nevăzut asupra celui ce renaște în familia duhovnicească a Bisericii. Sunt rusaliile personale ale celui nou venit. La Cincizecime s-au produs Rusaliile universale în umanitatea restaurată de Hristos.

Prin urmare, dacă ați venit aici cu durere și întristare în suflete, aș vrea să plecați la casele voastre cu acea bucurie duhovnicească, pentru că Părintele Antonie nu a murit, ci doarme, iar Maica Domnului îl veghează. El nu mai vorbește cu noi prin cuvinte convenționale, dar rămâne în comuniune veșnică cu noi, vorbind prin cuvintele tăcerii, care se percep cu inima curată și neprihănită.

Vă mai spun ceva: Noi, ca oameni raționali, trebuie să știți că, atunci când dăm frâu liber dispozițiunilor noastre naturale să prevaleze celor sufletești, rațiunea ne îndeamnă la a pune întrebări la care, aparent, nu există răspuns sau se dă un răspuns evaziv, relativ. Atunci când rațiunea nu e satisfăcută de răspunsul așteptat, se produce degringoladă în ființa noastră pentru că nădejdea, credința, răbdarea s-au diminuat. Rămânem pământeni, nu eterni.

Pe de altă parte, nu putem nesocoti libertatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu ca dar. Întru libertate e firesc să ne punem întrebări în vremuri de ispite și necazuri. Și sunt firești acestea. Când Hristos era răstignit pe cruce, cu firea Sa umană, amintiți-vă, în acele clipe de angoasă şi încordare, frânt de suferinţă, a strigat cu disperare către Tatăl „Elli, Elli, Lamma sabactany”! adică „Dumnezeule, Dumnezeul Meu DE CE m-ai părăsit ?” Și pe fondul acelei strigări și-a dat sufletul în mâinile Tatălui. Deci moartea Lui nu era o fatalitate, ci o împlinire, cu toate că părea atât de lugubră şi sinistră.

Aşa şi noi acum, ca cei ce avem credința că viaţa noastră este de la Dumnezeu şi că El este Stăpânul vieţii şi al morţii, El este Dumnezeul viilor nu al morţilor. Deşi este justificat să ne punem întrebarea: DE CE ?, totuşi, ca cei ce avem nădejde că Iisus Hristos, şi El la o vârstă tânără, a murit şi a înviat, tot aşa să credem că ceea ce s-a întâmplat cu acest Părinte minunat a fost în planul lui Dumnezeu. Dacă Hristos a spus că niciun fir de păr din capul nostru nu cade fără ştirea lui Dumnezeu, cu atât mai mult, El ştie DE CE l-a luat pe Părintele Antonie aşa de repede la El. Cu siguranţă, El ştie DE CE ! El va găsi un moment să vă răspundă la întrebarea voastră și fiţi încredinţaţi că o va face! Deocamdată, presupunem că Hristos avea nevoie de un părinte, acolo, sus în ceruri, pentru a-i încredința o misiune în transcendentul divin, așa cum i-a dat și aici pe pământ! Sau, poate chiar acum Hristos ne răspunde la această întrebare prin vorbele Înţeleptului Solomon.

Iată ce spune Duhul Sfânt prin profetul Vechiului Testament: „Omul cel drept, chiar dacă va muri mai devreme, dă de odihnă. Bătrâneţele cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu se măsoară după numărul anilor. Înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţelor înseamnă o viaţă neîntinată. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între păcătoşi l-a mutat de pe pământ. A fost răpit, ca răutatea să nu-i schimbe mintea sa , înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul său… (Înțelepciunea lui Solomon, 4, 7-11). Apoi, adaugă: „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din această lume li se pare nenorocire, dar ei sunt în pace. Chiar dacă în faţa oamenilor ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire . Și fiind pedepsiţi cu puţin mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare aşa i-a lămurit şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii şi ca nişte scrântei care se lasă pe mirişte aşa vor fi… Ei vor înţelege adevărul ca unii care şi-au pus încrederea în Dumnezeu; cei credincioşi vor petrece cu el în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui”. (Înţ. lui Solomon, 3 1-8)

Iubiții mei,

În cultul nostru ortodox, atunci când arhiereul slujește Sf. Liturghie, Ușile Împărătești ale altarului se deschid, ca apoi să se dea Binecuvântarea Mare: Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh… Liturghia recapitulează mistagogic viața în Hristos, adică moartea și învierea Lui. Deci, moartea, prin Hristos, nu este o ușă care închide și separă pe oameni între ei, ci o ușă care se deschide. Moartea nu este un sfârșit al vieții, ci un început al ei. Existența noastră pe acest pământ poate fi comparată cu o carte. Cei mai muți dintre oameni consideră viața aceasta de aici conținutul integral al unei cărți în care se expune acțiunea principală. Dar nu e nicicum așa. Viața noastră de aici este doar apendicele cărții, conținutul esențial îl vom citi după ce trecem prin această breșă numită convențional moarte. Acest moment al vieții este în realitate un început sau o plecare într-o lume neexplorată de nimeni. De aceea, vă invit să reflectați la două raționamente logice și indubitabile. Mai întâi, trebuie precizat că moartea este un fenomen inevitabil și sigur. Apoi, în al doilea rând, ea este un mister insondabil și inexplicabil. Iată pentru ce trebuie să privim fenomenul acesta implacabil cu sentimente diferite, opozante. Pe de o parte, cu sobrietate și realism, iar pe de altă parte, cu frică și cu uimire.

În această viață efemeră, de un singur lucru suntem siguri. Toți, fără excepție, vom trece prin moarte către o altă viață. Fenomenul este unicul fapt la care omul trebuie să se aștepte. Chiar dacă vrei să ignori sau să ascunzi caracterul său ineluctabil, ești un mare perdant. Sfântul Vasile cel Mare a spus de multă vreme că cea mai mare filosofie a vieții este a avea gândul permanent la moarte. Fără a avea în gând această realitate, nu putem să devenit autentici trăitori în această lume. Părintele Boris Bobrinskoi spunea că dacă nu vei asculta și imnul funebru al morții, cântecul vieții rămâne fad și fără sens. Ignorând dimensiunea distructivă a morții, privăm viața de adevărata ei grandoare.Episcopul Antonie de Souroge, pe care l-am cunoscut la Londra, plecat la Domnul acum câțiva ani, spunea despre fenomenul numit moarte: Moartea este piatra din capul unghiului în atitudinea noastră realistă asupra morții. Cei care au teamă de moarte, au teamă și de viață. Dacă avem teamă de moarte, nu vom fi niciodată pregătiți să acceptăm acest risc unic și ineluctabil, ne-am duce viața într-o manieră timidă, prudentă, lașă. Doar privind moartea în față și dându-i un sens în realitatea vieții noastre, vom fi capabili să trăim această viață fără teamă, indiferent de capriciile vremii sau complexitatea timpurilor în care trăim.

Totuși, cu tot realismul și determinarea noastră de a da sens morții, nu trebuie anulat cel de-al doilea atribut al ei, caracterul ei misterios. Nu trebuie să banalizăm fenomenul. Da, într-adevăr moartea rămâne un fapt ineluctabil și sigur, însă este și un fapt necunoscut, tainic, misterios. Sfântul Isaac Sirul (sec. VII) precizează foarte bine realismul sobru pe care noi trebuie să-l avem înaintea morții, spunând: ,,Pune în inima ta, o omule, gândul că vei pleca din lume, zicându-ți neîncetat unele ca acestea: Iată îngerul morții este la ușă, a venit să mă caute. De ce sunt aici, fără să fac nimic? Plecarea mea de aici este pentru totdeauna, nu voi mai reveni niciodată! Petreceți ziua și noaptea reflectând la acest moment. Iar când Atotțiitorul va decide plecarea, primește, cu bucurie momentul și zi: Vino cu pace. Știam că o să vii, că niciodată în viața mea efemeră nu am neglijat această clipă”.

Spunând acestea, putem reține trei idei importante. Mai întâi, moartea este aproape de noi, oriunde și oricând. N-o ignorați! Fenomenul este totuși misterios, nenatural și contrar planului divin. Moartea este o despărțire care nu este despărțire. Prin Hristos înviat, toți vom învia, iar întâlnirea noastră ulterioară va fi o mare bucurie. Tocmai de aceea, la începutul cuvântului meu, vă invitam la resemnare, sobrietate și la bucurie duhovnicească pentru că am venit aici să participăm la sărbătoarea de Paști a unui vrednic Părinte care și-a încheiat misiunea în lumea aceasta.

Dragii mei,

Înţelegând aceste învăţături și având convingerea că Părintele Antonie nu se desparte de noi decât fizic, cu sufletul fiind prezent și ascultându-ne, putem comunica duhovnicește cu el:

Părinte Antonie, nu îmi este dat să-ţi poruncesc așa cum s-a adresat Hristos fiului văduvei din Nain: „Tinere, ţie îţi grăiesc, scoală-te!”, ci mai curând să-ţi amintesc ceea ce spunea profetul, un pic mai nuanţat: „Antonie, ascultă, Hristos te cheamă, iar tu ai răspuns. „Da, Doamne, robul Tău ascultă”. Ai fost unul dintre cei mai ascultători călugări din câți am cunoscut în viața mea de om al Bisericii. Acum, înţeleg că ai ascultat chemarea lui Hristos în puţina viaţă cât te-a lăsat pe pământ. Vei asculta numai de El în ceruri, noi nu te mai deranjăm. Doar un singur lucru îţi mai cer: Roagă-te lui Dumnezeu să mângâie pe toți ucenicii pe care i-ai avut în această viață. Am înțeles astăzi că pentru tine este zi de Paşte. Adică de trecere la Hristos, Care te-a chemat. Privește de acolo de unde ești, că toată această lume adunată în mănăstirea pe care ai re-ctitorit-o, a venit pentru tine. Iată, sunt aici toţi cei ce te-au iubit și cărora le-ai dăruit tot ce Dumnezeu ți-a dat ca dar. Tu i-ai mobilizat pe toţi. Dar de data aceasta ei sunt adunaţi în jurul tău nu pentru a face planuri de viitor, ci pentru altceva: să-ţi promită solemn că nu te vor uita niciodată şi că îşi vor aminti de chipul tău suav, blând şi frumos ca un crin al bunelor vestiri pe care l-a primit Fecioara Preacurata de la îngerul Gabriel, la Bunavestire. Tu ai reușit să fii același pentru toţi şi diferit pentru fiecare. Nu vei lipsi niciodată din inimile şi sufletele noastre! Nu-ţi face griji! Noi vom finaliza planurile pe care le-ai făcut pentru această mănăstire. Tu, odihnete-te în pace!

Cu toţii îţi dorim ca Dumnezeu să te aşeze în ceata aleşilor luiMă fac în acest moment mesagerul tuturor şi-ţi dorim ca Dumnezeu să te mântuiască.

Veșnică să fie pomenirea ta!

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

*cuvânt rostit la înmormântarea părintelui Antonie Jeflea,starețul Mănăstirii Giurgeni, Neamț

Citeste si...