Părintele Petroniu Tănase – un patriarh al Ortodoxiei mărturisitoare

Se împlinesc anul acesta 7 ani de când Părintele Petroniu Tănase, egumenul Schitului Prodromu din Grădina Maicii Domnului a Greciei, a trecut la cele veșnice.

În ziua de 22 februarie, din anul mântuirii 2011, s-a stins încă o lumină în Sfântul Munte al Athonului, pentru a se reaprinde metafizic pe firma-mentul unei alte sfere de existenţă, străină sensibilităţilor noastre telurice, şi unde va rămâne veşnic aprinsă, pentru că nimic şi nimeni nu o va mai putea stinge.

Vestea plecării marelui avvă din această lume s-a răspândit repede în toate părţile Ortodoxiei. Atunci mi-a fost adusă la cunoștință de Părintele Arhimandrit Clement Haralam, colegul de studii şi prieten de suflet încă din vara anului 1970, cel care, atunci când s-a produs marea înserare a egumenului aghiorit, a fost în preajma lui, rugându-se. N-aş putea aşterne în cuvinte complexitatea şi intensitatea trăirilor pe care le-am avut în momentul în care am aflat. De obicei, când un astfel de eveniment ţi se anunţă în mod spontan şi direct, instictual tristeţea îţi cerneşte faţa, lacrimile te podidesc, durerea produce o rană în suflet şi doliul coboară ca un văl peste întreaga fiinţă. Mărturisesc însă că nimic din tot acest arsenal de fenomene nu mi-a pătruns firea! Primul gând care mi-a venit în minte a fost cel al premăririi lui Dumnezeu. Căci celui care îmi anunţa paştele personal al Părintelui Petroniu i-am răs-puns cu vorbele hrisostomiene: Slavă lui Dumnezeu pentru toate. De fapt, la vârsta de 97 de ani, câţi i-a dat Dumnezeu, şi după o viaţa îmbunătăţită ca a lui, plecarea în lumea pur spirituală a lui Dumnezeu este socotită mai curând o izbăvire.

Pentru monahismul românesc, în mod special, dar şi pentru cel aghiorit, în general, eliberarea sufletului din trupul neputincios al Părintelui a fost neaşteptat de mult mediatizată. Aceasta nu se datorează neapărat sofisticatelor mijloace de informare, ci mai curând renumelui spiritual dobândit de acesta de-a lungul anilor de osteneală isihastă. Părintele Petroniu ajunsese aşa de cunoscut, încât intrase de multă vreme în salba marilor gherontas ai Muntelui Athos. De aceea, momentul adormirii sale a fost socotit de toată lumea o împlinire, nu o tânguire; o necesitate, nu o fatalitate. Într-adevăr, atunci când cineva a atins vârsta maximă de care vorbeşte psalmistul şi trece în odihna lui Dumnezeu, cei apropiaţi privesc moartea acestuia cu o oarecare seninătate, adică nu numai ca o pierdere, ci ca pe o aşezare a lui în ordinea firească a planului lui Dumnezeu, ca pe o integrare în pleroma (n.red. deplinătatea) eclesiei celeste.

Întrucât am avut imensa şansă de a cunoaşte îndeaproape pe acest mare avvă al monahismului, nu numai românesc, ci şi universal, m-am gândit atunci, la trecerea sa în prezentul lui Dumnezeu, să întocmesc un succint portret, pentru a scoate în evidenţă unele dintre trăsăturile sale de monah statornic şi egumen înţelept, aşa cum l-a numit Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Teologul iscusit al Sihăstriei

Am urmărit, în zilele care au urmat decesului, ceea ce mijloacele de informare bisericeşti şi laice au relatat despre Părintele Petroniu. S-au prezentat în detaliu biografia, modul de viaţă, asceza, ostenelile sale, activităţile pe multiple planuri pe care le-a împlinit în cei 97 ani de viaţă. Ierarhi, preoţi, laici din toate categoriile sociale au aureolat personalitatea părintelui cu inegalabile evocări. Mi-am dat seama cât de binecunoscut a fost acest părinte şi câtă lume s-a folosit de cuvântul său, de operele sale, sau de viaţa sa smerită şi plină de virtuţi. Prin urmare, ce aş mai putea spune în plus despre iscusitul ostenitor trecut la Domnul, decât să aduc o mărturie personală, care să întregească imaginea caleidoscopică a unei personalităţi eclesiastice ce cu siguranţă va lăsa urme adânci în posteritate.

În eseurile mele, în care am zugrăvit portretele altor părinţi ai Mănăstirii Sihăstria, mai exact în cel dedicat Părintelui Paisie Olaru, făceam următoarea precizare: „Îmi amintesc că în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului din 8 septembrie 1969, am ajuns în oaza de spiritualitate de la Sihăstria. Venisem decis să rămân în obştea acestei mănăstiri despre care, la acea vreme, nu ştiam prea multe. După ce au trecut sărbătorile, am fost prezentat Părintelui Stareţ, Protosinghelul Caliopie Apetrei. Întâlnirea a fost scurtă, dar densă. Îmi răsună şi acum, ca un ecou, primele reguli pe care trebuia să le împlinesc, ca orice începător: «Frate Ilie, pentru ascultare în gospodărie te adresezi economului, Părintelui Victorin; când ai nevoie de cele necesare traiului, chelarului, Părintelui Ambrozie; pentru învăţături şi sfaturi duhovniceşti, Părintelui Cleopa; pentru rânduiala bisericii, eclesiarhului mare, Părintelui Macarie; pentru cele cărturăreşti, Părintelui Petronie, iar ca duhovnic să iei pe Părintele Paisie»”. Deci pentru cele cărturăreşti trebuia să mă adresez Părintelui Petroniu. Era considerat teologul sau intelectualul cel mai iscusit al mănăstirii. Despre cum a ajuns Părintele Petroniu Tănase la Mănăsirea Sihăstria însă, trebuie să facem câteva precizări.

Se ştie că Părintele Petroniu şi-a dobândit formarea intelectuală urmând Facultatea de Teologie, apoi cea de Matematică şi Filosofie, în Bucureşti. După absolvire a fost hirotonit ieromonah şi a devenit profesor de omiletică, catehetică, muzică psaltică şi pedagogie la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ.

Toate acestea se petreceau în perioada de instaurare în ţara noastră a regimului totalitarist comunist ateu. Între daunele pricinuite Bisericii de acest regim a fost şi acela de a lovi în miezul ei, în organismul care oxigenează viaţa în Hristos a Bisericii, prin diminuarea numărului călugărilor, închiderea mănăstirilor şi eliminarea monahilor-cărturari din obştile monahale. Este destul de cunoscut faptul că mulţi dintre călugării erudiţi au fost încarceraţi, în scopul reducerii la tăcere sau chiar al reeducării, însă aceste încercări coercitive n-au făcut decât să amplifice intensitatea crezului lor şi să ducă la răspândirea mugurelui de speranţă a renaşterii libertăţii izvorâte din sfârşitul lor martiric. Altora, mai rezistenţi fizic, li s-au fixat domicilii forţate în anumite locuri, unde puteau fi uşor urmăriţi. Părintele Petroniu a fost unul dintre aceştia. A căzut şi el sub incidenţa Decretului de tristă amintire pentru călugări, emis de autorităţile comuniste în anul 1959. Era vizat pentru că ar fi făcut parte din grupul Rugulului Aprins de la Mănăstirea „Sfântul Antim” din Bucureşti, frecventat de mari mistici ai spiritualităţii noastre, clerici şi laici.

Astfel, după anii 60, a urmat o perioadă grea pentru ilustrul călugăr misionar şi mărturisitor al Ortodoxiei, Părintele Petroniu. După peregrinările sale pe la Mănăstirea Slatina, apoi prin satul Broşteni, în anul 1964 îi este permis să se închinovieze la Mănăstirea Sihăstria. Datorită poziţiei geografice, această mănăstire, considerată până în anul 1950 doar un schit al Mănăstirii Secu, a fost transformată în azil pentru călugării bătrâni, majoritatea, cu vârsta de peste 50 de ani, provenind din mănăstirile închise de comunişti. Părintele Petroniu se încadra între aceştia. Aşa se explică descinderea lui în Mănăstirea Sihăstria, care era pusă sub observaţie de autorităţile vremii.

Părintele Petroniu, un profesor complex

În anul 1969, când Dumnezeu mi-a îndreptat paşii către această mănăstire, în obştea ei erau foarte mulţi călugări îmbunătăţiţi, cum sunt părinţii Cleopa Ilie, Paisie Olaru etc., dar şi intelectuali ca Părintele Partenie Buşcu, Ioanichie Bălan, Ghenadie Petrescu, Dosoftei Muraru şi Părintele Petroniu Tănase. Între ei, cel mai cunoscut era acesta din urmă, pe care îl căutau mai mulţi.

Ca fost secretar de cabinet al Patriarhului Nicodim Munteanu şi profesor la seminarul teologic, Părintele Petroniu îşi căpătase aura de intelectual rafinat. Atunci când l-am cunoscut însă, am descoperit în persoana sa şi chipul călugărului smerit, ascultător, din privirea căruia iradiau parcă multe dintre roadele Duhului Sfânt. Ca orice membru al obştei, împlinea şi el o ascultare pe care o făcea cu multă dragoste. Se preocupa de îngrijirea florilor din curtea mănăstirii, care, din primăvară până toamna târziu, părea un colţişor de rai. Probabil de aici se inspira Părintele Paisie când, fiecăruia dintre cei care-i treceau pe la scaunul de spovedanie, îi dorea un colţişor de rai.

Când privesc retrospectiv, nu pot să nu remarc faptul că părintele Petroniu a fost în toată viaţa sa monahală în compania florilor, sub diferite forme. Ca teolog, a cules nectarul învăţăturilor ziditoare din tezaurul universal al marilor spirite creatoare, după îndemnul hrisostomian; ca ascultare monahală în obştea Sihăstriei s-a hrănit din raţiunile divine prezente în grădina mănăstirii, pe care a îngrijit-o, ca pe un colţişor din marea Grădină a Maicii Domnului, care este România. Apoi a păşit pe o altă treaptă, în pământul rodnic al Athonului — o altă Grădină a Maicii Domnului — semănând parfum şi culoare în inima Ortodoxiei, pentru ca, în cele din urmă, el însuşi să fie integrat în florilegiul celest al marilor Părinţi.

La Sihăstria, deşi era protosinghel, Părintele Petroniu nu slujea decât la marile praznice, în sobor, şi predica foarte rar (am înţeles mai târziu că îi era interzis). Permanent, însă, era la strană şi cânta. Nu avea o voce extraordinară, însă cânta corect, cu alură de intelectual, iar atitudinea aceasta nu o afişa pentru a epata, ci dintr-o pornire sinceră şi o conştientizare limpede a prezenţei lui Dumnezeu în ritualul liturgic. Era un bun cunoscător al muzicii psaltice. Conducea strana dreaptă a călugărilor sihăstreni. Îmi amintesc cu bucurie că, atunci când mi s-a permis să merg la strană, Părintele Petroniu m-a luat în grupul lui de psalţi. Simţindu-mi abnegaţia şi râvna pentru a deprinde tainele muzicii bizantine, mi-a predat primele noţiuni ale acesteia, apoi m-a învăţat notaţia complicată a muzicii bisericeşti. Când am început studiile la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ, profesorul de psaltică, Părintele Constantin Sârbu, a fost surprins că eu cunoşteam deja câte ceva din tainele muzicii bizantine.

Pentru că şcolile monahale erau interzise la acea vreme, în mod neoficial, acolo unde stareţul permitea şi nu avea frică de ighemonii timpului, se făceau nişte cursuri pentru începătorii în viaţa monahală. Părintele Petroniu primise şi această ascultare şi se ocupa de pregătirea celor câţiva tineri ai Sihăstriei din acei ani. Văzându-mă mai ager şi mai interesat de cele cărturăreşti, s-a aplecat mai mult asupra mea şi m-a recomandat stareţului, Părintele Caliopie Apetrei, pentru a fi trimis la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ. Mai marele mănăstirii a acceptat şi am început pregătirea structurată pentru examenul pe care urma să-l susţin în toamna anului 1970. Mă bucur şi astăzi că am avut imensa şansă să fiu discipolul acestui părinte erudit, care s-a dovedit a fi un adevărat Pestalozzi al vieţii mele. Nu numai cele teologice m-a învăţat, ci şi cele laice.

Părintele era un profesor complex. Bruma de ştiinţă acumulată în şcoala generală mi-a desăvârşit-o Părintele Petroniu. De aceea pot spune că temelia culturii mele a fost pusă sub directa îndrumare a părintelui Petroniu, cel care a cultivat în mine setea după Absolut. Avea cunoştinţe generale deosebite. Viitorul Părinte Clement Haralam, ca nepot al Părintelui Chirilă Şaramet, în vara anului 1970, s-a adăugat pregătirii pentru seminar, la şcoala Părintelui. Aşa că, amândoi, în septembrie acelaşi an, am fost admişi la examen şi începeam cursurile Seminarului de la Neamţ. Pe atunci nu erau prevăzute în structura învăţământului preuniversitar cursuri fără frecvenţă. De aceea, deşi eram frate de mănăstire, nu aveam voie să spun aceasta şi eram nevoit să urmez cursurile seminariale la zi. În vacanţă, însă, reveneam acasă, la mănăstire. Pentru mine, această întoarcere era încărcată de o satisfacţie aparte, deoarece aveam oportunitatea de a experia, împreună cu părintele Petroniu, ceea ce şcoala îmi oferise ca suport informativ. Şi la acest capitol părintele s-a dovedit de neînlocuit, prin faptul că avea o viziune unitară despre tot şi toate şi reuşea, ca nimeni altul, să mişte resorturile cele mai intime ale tinerilor însetaţi de cunoaştere, insuflându-ne dragostea pentru frumos şi adevăr. De aceea, într-un alt mediu şi, îndrăznesc să spun, cu un alt duh, continuam cursurile de la seminar, cu un pedagog complet, desprins parcă din manualele de pedagogie. M-a învăţat multe lucruri care-mi servesc şi acum în viaţă. Îl pomenesc şi-l voi pomeni mereu pentru aceasta!

33 de ani de nevoință athonită

Dar a venit anul 1972, când oamenii regimului totalitar şi-au dat seama că, adunând în acelaşi loc pe călugării bătrâni, de fapt au consolidat adevărate oaze de spiritualitate. De aceea, în acel moment au căutat o metodă să-i disperseze. Au dispus să risipească în toate părţile pe cei mai distinşi părinţi ai Sihăstriei. Îmi amintesc că am revenit acasă, ca de obicei, pentru vacanţă, dar în vara acelui an nu am mai găsit atmosfera de altădată. Părintele stareţ Caliopie era transferat la Mănăstirea Varatic, Părintele Ioanichie Bălan la Bistriţa, Părintelui Paisie i s-a spus să stea mai mult pe la Sihla, Părintelui Cleopa i-au poruncit să scurteze predicile doar la 15 minute, Părintele Silvestru împreună cu monahul Filotei au fost mutaţi la Bolniţa de la Neamţ. Interesant este faptul că, dată fiind situaţia dificilă din acei ani în ceea ce priveşte călătoriile în străinătate, sau eventualele relaţii cu cei plecaţi în Occident, totuşi, câţiva părinţi au primit aprobare din partea autorităţilor pentru a pleca în Sfântul Munte Athos, la schiturile româneşti. Acest fapt a uimit pe foarte mulţi. Mult mai târziu a fost cunoscut adevăratul motiv pentru care acelor călugări le-a fost înlesnită plecarea în Athos. Se spune că preşedintele de atunci, Nicolae Ceauşescu, a întreprins o vizită în Grecia. Cum Grecia era o ţară liberă, protocolul a permis unui grup de călugări de la Prodromu, bătrâni şi bolnavi, să se apropie de dictatorul român. Cuvintele părintelui egumen Veniamin au rămas celebre: „Domnule preşedinte, trimiteţi nişte călugări din ţară, că nu mai are cine să ne îngroape!” Probabil, impresionat de această întâlnire inedită, la întoarcerea în ţară, prin autorităţile de resort, s-au făcut documentele de plecare în Athos a câtorva călugări. Astfel, din anul 1972, rând pe rând, câte unu sau doi plecau la muntele Maicii Domnului. Au purces mai întâi cei cu origine sănătoasă, adică cei ce nu erau luaţi în vizor de regimul comunist ca fiind periculoşi: Părintele Chirilă, care a devenit Schimonahul Calistrat, Părintele Martinean pustnicul, Ilarion, Inginerul Ioan Şova, fratele Radu, Părintele Meletie, Nectarie, Macarie, eclesiarhul mănăstirii Sihăstria, Atanasie (actualul egumen al Prodromului ales recent). Părintele Petroniu, deşi trebuia să fie printre primii, după îndelungi tatonări şi aşteptări, a plecat abia în 1978. În sfârşit, cel ce avea să fie marele egumen şi avvă al Athosului s-a văzut liber să se dedice exclusiv drumului care duce la desăvârşire.

Dacă facem un calcul simplu, Părintele Petroniu a fost chemat la Domnul după 33 de ani de osteneală aghioritică. Această perioadă corespunde cu vârsta Mântuitorului, adică perioada pe care a pe-trecut-o pe pământ. „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune Le-ai făcut!” Dumnezeu a rânduit alesului Său tot atâţia ani de vieţuire athonită, într-un loc în care oamenii duc o viaţă îngerească în încercarea de a pregusta din darul ne-stricăciunii, cât a petrecut El, ca Fiu al Omului, între oameni. Acest timp părintele Petroniu l-a folosit răscumpărând vremea, făcând din orice clipă un timp al mântuirii, iar din schitul Prodromu o Grădină a Maicii Domnului.

Schitul Prodromu, în timpul său, s-a reînnoit spiritual, dar şi administrativ-gospodăresc, accentuându-se împletirea praxisului cu teosisul, în duhul părinţilor patristici şi post-patristici.

Odată plecat din Sihăstria, nu l-am mai văzut la faţă, dar amintirea lui am păstrat-o pururea. De fapt, despărţirea de el s-a întâmplat în anul 1972, când şi eu am fost nevoit să părăsesc Mănăstirea Sihăstria, pentru a nu fi depistat de cei ce prigoneau viaţa monahală, într-un exil al monahilor, ce ar fi trebuit să lase în urmă un monahism ruinat, o Biserică în ruină. Urmându-l pe părintele Ioanichie Bălan, care a fost forţat să se ducă la Mănăstirea Bistriţa, am fost şi eu nevoit în acele circumstanţe să îmi găsesc un refugiu. Dar pentru că stareţul Arhimandrit Dionisie Velea nu voia tineri în mănăstire — mănăstirea era practic desfiinţată, doar nişte călugări bătrâni răspundeau la nevoile spirituale ale pelerinilor —, m-am dus la Schitul Tarcău. Deşi retras în munţi, nu am pierdut legătura cu Părinţii Sihăstriei. Mergeam cu regularitate la Părintele Paisie duhovnicul şi, evident, treceam pentru binecuvântare la Părintele Petroniu, profesorul meu din tinereţe, până acesta a plecat definitiv în Athos (1978).

Nu l-am mai văzut pe părintele Petroniu Tănase vreme de treizeci şi trei de ani. Dumnezeu însă a rânduit ca, înainte de mutarea sa la cele veşnice, să ne mai vedem încă o dată faţă către faţă, în această lume. Şi iată cum s-a petrecut această revedere.

Revedere după 40 de ani

În anul 2009, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a dat binecuvântare Părintelui Arhimandrit Clement Haralam să se reîntoarcă la Schitul Prodromu. Transmiţându-i plecare uşoară şi drum bun, mi-am exprimat dorinţa, faţă de Cuvioşia Sa, de a veni şi eu într-o călătorie în Muntele Athos, cu scopul precis de a mai vedea pentru ultima dată pe Părintele Petroniu şi pentru a citi o rugăciune la mormintele părinţilor aghioriţi, care au trecut la Domnul şi pe care i-am cunoscut cândva la Sihăstria. Nu după multă vreme de la această discuţie, Părintele Clement îmi face cunoscut că trebuie să fac tot posibilul să vin cât mai repede la Prodromu, pentru că Părintele Petroniu se pregăteşte de plecarea pe ultimul drum, cu sens unic şi fără întoarcere. Mi-am restructurat treburile din eparhie, am cerut binecuvântare de la Preafericitul Părinte Patriarh şi, în ultimile zile ale lui noiembrie 2010, am plecat în Muntele Athos.

Intram pentru prima dată în această Republică Monahală, unde Sfânta Fecioară este egumena tuturor obştilor şi eremiţilor care se ostenesc aici. Ca om al Bisericii, cunoşteam multe despre istoria acestui ţinut unic pentru creştinătate, unde, de peste 18 veacuri, s-au ostenit cuvioşi ale căror număr şi nume doar Dumnezeu le ştie exact. Acum descopeream, pe viu, ceea ce până acum cunoşteam doar virtual. Am fost întrebat de mai multe ori ce impresie am avut la primul contact cu acest pământ sfânt, sau, mai bine zis, cu acest loc unde au trăit atâţia sfinţi şi unde sunt concentrate cele mai multe documente ale Ortodoxiei universale. Gândindu-mă la răspuns prin minte mi-au trecut mai multe idei ca semne de întrebare. Oare ce va deveni acest Sfânt Munte în această lume care se secularizează atât de galopant? Cât vor mai rezista monahii de aici, care au părăsit lumea, în locul acesta diferit de tumultul cotidian al mişcării maselor şi al circulaţiei exasperante a informaţiilor, prin mass-media? Citisem într-o istorie a Muntelui Athos că ultima care va pleca din acest munte va fi Maica Domnului! Oare când va fi aceasta? Oare înainte de Parusie? Sau premisele declinului se văd deja cu fiecare zi care trece?

Pornind de la Uranopolis, portul de plecare spre Sfântul Munte, îmbarcaţi într-un vas rapid, de la un moment dat încep să apară siluetele primelor mănăstiri athonite, care marchează ţărmul Mării Egee ca o salbă de mărgăritare: Dochiaru, Xenofont, Pantelimon. Până la Dafne, portul de intrare oficial în Sfântul Munte, în toate aceste mănăstiri, străvechile turnuri ale clopotniţelor sau bisericilor se întreceau cu imense macarale. Am înţeles, fără să întreb pe cineva, că a început un amplu program de restaurare a acestor oaze de spiritualitate şi trăire ortodoxă. De la Dafne, cu un Jeep de ultimă generaţie, am plecat către chinotita (n.red. Sfânta Chinotită este organismul legiuitor al Sfântului Munte, fiind alcătuit din reprezentanţi şi egumeni ai celor două-zeci de mănăstiri conducătoare. Sfânta Chinotită se reuneşte în Karies şi este prezidată de un protos) din Careea, pentru o întâlnire oficială cu Superiorul Sfântului Munte, rânduit să guverneze în anul acela.

Deşi nu erau încă asfaltate, muntele era străbătut de largi drumuri, care au înlocuit pentru totdeauna vechile poteci pe care circulau călugării cu rugăciunea în gând, însoţiti de un catâr ce mergea şi el în ritmul rugăciunii stăpânului. Vazând toate acestea, mi-a fost greu să cred că aceste rapide modernizări alternează cu înnoirea duhovnicească a monahismului aghiorit, deşi unii au încercat să mă convingă de contrariu. Cred, totuşi, că nu în generaţia noastră de călugări va fi plecarea Maicii Domnului din acest sfânt munte, ci mult mai târziu. Rugăciunile sfinţilor, care de veacuri s-au nevoit aici sau chiar ale celor care mai trăiesc încă autentic viaţa în Hristos, vor face ca această plecare a Sfintei Fecioare să fie în preziua Parusiei! De altfel, în scurtul meu sejur în acest ţinut feeric, am avut prilejul să întâlnesc călugări îmbunătăţiţi, pentru ale căror rugăciuni Dumnezeu va mai amâna sfârşitul lumii şi al acelui loc unic de pe pământ. Unul dintre aceşti rugători este şi Părintele Petroniu, românul de la Prodromu.

Când am ajuns, în sfârşit, la schitul nostru românesc şi m-am întâlnit cu o parte dintre părinţii acestui loc, mi-am dat seama că Dumnezeu are mulţi aleşi ai Săi bineplăcuţi. Mare bucurie am avut când l-am revăzut pe Părintele Iulian, pe care-l cunoşteam din Sihăstria anilor 1969. Doar culoarea părului se schimbase, însă chipul său mi s-a părut aşa de tânăr, încât se putea distinge nu numai reînnoirea Duhului în el, ci şi reînnoirea Ortodoxiei în lume. După ce am participat la tot programul liturgic şi practic al schitului, însoţit de Părintele Clement, am trecut mai întâi pe la gropniţa aşezământului, pentru a vedea şi venera osemintele părintelui Chirilă Şaramet, devenit schimonah cu numele Calistrat, ca, apoi, să ne îndreptăm înspre chilia Părintelui Petroniu. Cu fiecare pas pe care îl făceam, o emoţie sfântă îmi inunda fiinţa. Nu-l mai văzusem aievea de aproape 40 de ani. Intrând în chilia Părintelui, unde s-a ostenit zeci de ani, ochii mei au desluşit silueta marelui avvă, care parcă mă aştepta, aşezat pe un scaun. Trupul era gârbovit de povara anilor. Toate dispoziţiunile naturale îi erau aproape atrofiate. Ucenicul care îi stătea în preajmă reuşea, mai mult prin semne, să-i spună că am sosit şi să mă privească. Parcă sfidând greutatea celor 97 de ani, bătrânul avvă îşi ridică ochii spre mine şi-mi ceru binecuvântare. I-am regăsit acea privire suavă şi nevinovată, pe care o ştiam din tinereţile mele. Ca să nu-l obosim privindu-ne, eu şi însoţitorii mei ne-am aşezat în genunchi împrejurul lui, insistând să ne dea binecuvântare. Părintele a făcut-o din toată inima. Chiar dacă nu am înţeles cuvintele pe care le-a rostit, am simţit o pace care ne-a pătruns în suflete. Părintele vorbea deja în limbajul Duhului Sfânt.

Cum era întru totul conştient, prin ucenicul de chilie, care-i desluşea mai bine cuvintele, am înţeles că insistă să-i fac o dezlegare. I-am pus mâinile pe cap şi am rostit dezlegarea mare: „Stăpâne, Doamne Dumnezeule, Care eşti mântuirea robului Tău..”. Ne-am sărutat mâna reciproc şi am încropit un scurt dialog despre experienţa sa aghioritică şi împlinirile sale administrative de la Prodromu.

Am avut bucuria duhovnicească să fiu ultimul ierarh român care l-a văzut în viaţă pe acest iscusit părinte athonit, dându-i dezlegare şi primind binecuvântare. Cele câteva zeci de minute petrecute din nou în preajma acestui avvă au avut pentru mine însemnătatea unor clipe rupte din veşnicie. Simţeam că Părintele nu mai aparţinea acestei lumi. Cuvintele lui incomprehensibile mi s-au părut metafizice. Pe chipul lui se instalase teofania celestă, care nu se va şterge în veac, chiar dacă negura vremii va afecta atmosfera în care ne mişcăm şi suntem. Era liniştit, dar obosit, căci povara celor 97 de ani de asceză şi osteneală îi şubrezise trupul stricăcios, însă sufletul încărcat de virtuţi abia aştepta să iasă pentru a merge înaintea Celui pe care L-a dorit în toţi aceşti ani.

După ce m-am întâlnit cu el, Dumnezeu l-a lăsat să mai prăznuiască încă o dată aici pe pământ sfintele sărbători de iarnă, ca apoi să plece la ceruri, unde slujește liturghia cosmică împreună cu Arhiereul cel veşnic, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În anul mântuirii 2011, Părintele Petroniu nu a mai aşteptat să sărbătorească paştele universal cu obştea Prodromului, ci şi l-a sărbătorit pe cel personal, mai devreme, în ziua de 22 februarie, întâlnindu-se în mod plenar, faţă către faţă, cu Hristos înviat, în ceruri.

Părintele Petroniu a fost un adevărat atlet al lui Hristos, încercând să cultive şi să apere frumuseţea prezenţei lui Dumnezeu în chipul smerit al omului.

A fost un călugăr desăvârşit, un calon-gheron, un bătrân frumos, o icoană smerită în care Dumnezeu a pictat frumuseţea prezenţei Sale. Nu numai prin vârsta, ci mai ales prin prezenţa sa lucrătoare în inima creştinismului răsăritean, el rămâne pentru noi un patriarh al Ortodoxiei mărturisitoare. Dumnezeu l-a chemat la ceruri acum 7 ani pentru a-i împlini şi potoli setea de frumos şi desăvârşire, pe care le-a slujit în întreaga sa viaţă pământească. Aşa a fost să fie pentru el: Dumnezeu are rânduielile Sale, iar noi doar trebuie să distingem prezenţa Sa pururea printre noi.

† IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

 

Citeste si...