Răscumpărați vremea

*Cuvânt la 1 Septembrie, Începutul anului bisericesc*

An de an, la 1 septembrie, Biserica Ortodoxă sărbătoreşte începutul anului bisericesc. Evenimentul are o semnificaţie specială faţă de celelalte sărbători din calendarul creştin. Deşi ansamblul anului bisericesc reprezintă istoria mântuirii noastre, derularea lui nu începe cu Naşterea Domnului şi nu se încheie cu moartea Lui. Aceasta pentru pentru că legătura lui Hristos cu lumea creată nu se limitează numai la viaţa Sa pământească evocată de Noul Testament, ci întreg Vechiul Testament este marcat de prezenţa Lui, iar planul de mântuire a lumii este conceput din eternitate.

1_septembrie_icoana-tuturor-sfintilor
rugaciune-la-inceput-de-an

Venirea lui Hristos în lume a fost prevestită încă din paradis, prorocii precizând timpul când se va întrupa, locul unde sa va naşte, pătimirea şi moartea Lui, iar toate acestea au fost făcute pentru ca atunci când va veni în trup să fie cunoscut de lume.

În creştinism e existat din totdeauna o delimitare clară între timpul răscumpărat de Hristos şi timpul profan. În raport cu Dumnezeu, timpul îşi modifică natura deschizându-se veşniciei şi făcând posibilă experierea duhovnicească a eternităţii într-o singură clipă, iar acest lucru este posibil datorită faptului că timpul îşi găseşte împlinirea în veşnicie, ca timp teologic. Hristos este axa timpului. Dacă înainte de Întrupare timpul era orientat spre Hristos ca aşteptare mesianică, după Întrupare, Hristos devine conţinutul adevărat al timpului şi este în acelaşi timp orientat spre finalitatea împlinirii sale. Astfel că, prin Întrupare, Hristos nu desfiinţează timpul istoric, ci îl împlineşte şi îl răscumpără, imprimându-i o altă cronologie a evenimentelor reprezentative pentru activitatea Sa mesianică (Naştere, Înviere, Cincizecime). Devine astfel  posibilă coabitarea unor persoane care au trăit în timpuri diferite, dar şi pregustarea veşniciei încă din timpul prezent.

Anul bisericesc reprezintă aşadar o istorie a lucrării săvârşite de Dumnezeu în omenire şi cu omenirea.

De ce anul bisericesc începe în septembrie

Care sunt motivele pentru care Sfinţii Părinţi au ales luna septembrie ca început al anului bisericesc şi nu luna ianuarie, pentru a coincide cu începutul anului convenţional, economic, sau luna martie, care marca începutul anului la evrei sau la romani? Argumente în acest sens găsim în câteva evenimente relatate în Vechiul Testament.

Potrivit Pentateuhului, în această lună Dumnezeu a început crearea lumii şi tot în această lună s-a sfârşit actul creaţiei „odihnindu-se de toate lucrurile Sale”[1] Tot în luna a şaptea a încetat potopul lui Noe, lumea fiind „re-creată” de Dumnezeu.[2] În luna a şaptea, Moise a coborât din Muntele Sinai cu tablele legii, având faţa luminată după întâlnirea lui cu Dumnezeu.[3] În această lună s-a început construcţia cortului mărturiei, după porunca Domnului[4], şi tot acum intră arhiereul, o dată pe an, în Sfânta Sfintelor, la zilele curăţirii, care aveau loc între 15 şi 22 ale lunii a şaptea.[5] Aşa se explică faptul că pronia divină, la plinirea vremii, l-a desemnat prin sorţi pe arhiereul Zaharia să săvârşească slujba de curăţire pentru popor, intrând în Sfânta Sfintelor, unde arhanghelul Gavriil i-a adus vestea zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul. După terminarea sărbătorii, Zaharia s-a întors acasă, deci după 22 ale lunii a şaptea (septembrie), iar Sfinţii Părinţi au fixat, mai târziu, în calendarul creştin, zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul, la 23 septembrie. Tot în această lună a fost sfinţit templul lui Solomon. Din această lună începeau să se numere anii pentru jubileu. În luna septembrie membrii poporului evreu aveau obligaţia să meargă o dată pe an la Ierusalim, pentru închinare. Aşa se explică faptul că la vârsta de 12 ani Iisus se afla la templu în mijlocul învăţăceilor „învăţaţi”, „ascultându-i şi întrebându-i”.[6]

Începutul şi sfârşitul anului bisericesc, sub ocrotirea Maicii Domnului

Făgăduinţa Mântuitorului făcută Apostolilor: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor”[7] a fost împlinită liturgic de către Biserică, prin modul în care a întocmit anul bisericesc.

Începutul şi sfârşitul anului bisericesc stau sub ocrotirea Maicii Domnului, pentru că sub binecuvântarea maternităţii sale primim puterea de a ne pregăti pentru înţelegerea timpului ca antecameră a veşniciei. Sărbătoarea închinată Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul accentuează înţelesul acestor semnificaţii, mărturisind faptul că asumarea metanoiei, ca schimbare substanţială a modului de a gândi este condiţia accederii în Împărăţia Cerurilor.

Aşezarea sărbătorii Sfintei Cruci în luna septembrie ne indică faptul că efortul nostru spiritual în anul care a început, trebuie să conţină implicit roadele crucii şi că sensul înaintării spre Dumnezeu este asumarea crucii personale.

Astfel, după cum se poate observa din aceste câteva exemple, în luna septembrie totul se pune în mişcare. Chiar şi principalele activităţi ale societăţii moderne reîncep din luna septembrie (anul şcolar, serviciile de după concediile din vară etc). Toată lumea re-creată, odihnită, îşi începe activitatea pentru încă un an. Binecuvântarea începutului de an şcolar de către Biserică este confirmarea unităţii spirituale dintre cele două instituţii, care cultivă în sufletele auditoriului, ca şi Semănătorul din parabolă, cuvântul lui Dumnezeu care germinează, născând împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul omului. Proiectele adresate tinerilor și derulate de Biserică pe plan naţional („Alege Şcoala!” şi „Hristos împărtăşit copiilor”) sau pe plan eparhial („Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi”) au scopul întăririi legăturii tinerilor cu parohia şi al integrării lor în comunitatea ecleziastică, ce are ca fundament iubirea aproapelui şi solidaritatea.

Dumnezeu, creatorul ignorat

Faptul că începutul anului bisericesc concordă cu începutul şi sfârşitul creaţiei, ne determină să medităm asupra universului creat de Dumnezeu.

În ziua de astăzi, după două mii de ani de creştinism, nu se mai vorbeşte nimic de începutul lumii de către Dumnezeu, prin Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Foarte puţini oameni își mai încep activitatea cu acel „Doamne ajută!” pe care l-au lăsat înaintaşii. Mai mult decât atât, frapează faptul că, în societăţile secularizate, se vorbește deja de o epocă nouă, „epoca post-creştină”, ca şi cum era creştină a Bisericii, a Sfinţilor Părinţi a devenit ceva caduc şi anacronic. Omenirea nu se mai raportează la modernism, postmodernism, neoliberalism, mondializare sau globalizare, ci a trecut deja în epoca post-creştină! Pare că s-a uitat deja că Dumnezeu este creatorul cerului şi al pământului.

Bineînţeles că până a se ajunge aici, toate acestea au avut nişte premise. La începutul secolului al XX-lea se vorbea despre „moartea lui Dumnezeu” (filosofii nihilişti). Dar s-a dovedit că a murit cu-adevărat omul, nu Dumnezeu! Omul, în căutarea fericirii epicuriene, a provocat genocide, masacre, războaie cumplite de-a lungul istoriei, iar fresca contemporaneităţii arată din ce în ce mai monstruos. În ultimul timp, totalitarismul tehnologic galopant, încă necunoscut acum câteva decenii, nu mai poate fi stăpânit, ameninţând cu dispariţia umanitatea şi toată lumea văzută.

Restaurarea omului și transfigurarea universului

În toată această incertitudine şi instabilitate, tuturor creştinilor, dar cu precădere ortodocşilor, le revine sarcina „să devină ceea ce sunt”, să apere sensul divin al creaţiei, adică să fie apărătorii dimensiunii spirituale a omului, pentru ca acesta să nu-şi piardă orientarea în istorie şi asemănarea cu Dumnezeu.

Prin însuşirea sa apostolică, misionară, Biserica este datoare să aducă în atenția forurilor abilitate în apărarea drepturilor omului, că unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei umane este acela de a avea acces la cunoaşterea lui Dumnezeu şi că omul este așezat de Dumnezeu în mijlocul creaţiei, pentru a o transfigura, nu pentru a o desfigura.

Restaurarea omului nu trebuie separată de transfigurarea universului creat de Dumnezeu. Mântuirea dăruită microcosmosului (omului) se răspândeşte şi asupra macrocosmosului (universului). Sfântul Maxim Mărturisitorul indică această realitate prin noţiunea de „spaţiu mistic”, în care universul (creaţia căzută) este trecut prin moarte pentru a accede împreună cu omul la viaţa în Dumnezeu. Acelaşi lucru îl găsim şi la Sfântul Grigorie Palama, atunci când explică că universul nostru va intra împreună cu noi întru slava cerească.

Toate acestea au fost experimentate de isihaştii, asceţii, creştinii îmbunătăţiţi prin care lumea a devenit „rugul aprins” al luminii taborice, schimbând-o, transfigurând-o din interior. Reconcilierea paradisiacă dintre om şi creaţie, despre care vorbeşte aghiografia, constituie experienţa mistică care duce de la creaţie la re-creaţie şi care dăruieşte omului – singura fiinţă din univers cu conştiinţă de sine – funcţia sacerdotală în sânul cosmosului reîntors către Creatorul său.

Din păcate, secolul nostru opacizează experienţa pascală de îndumnezeire a omului şi de transfigurare a cosmosului, opunând istoriei sfinte un fel de contraistorie ieşită, se ştie, din epoca luminilor, în care logica „re-creaţie/înviere” a fost înlocuită cu pseudo-logica „creaţie/aneantizare”.

Într-adevăr, nu se pot înţelege Auschwitz-ul, Gulagul, deportările, Hiroşima, atacurile teroriste, dacă nu le punem în legătură cu fenomenele generate de mulţimea revoluţiilor gândirii occidentale, cum ar fi: „Dumnezeul orologiu” al lui Voltaire, „divinizarea raţiunii umane”, a lui Hegel sau „naşterea supraomului” prognosticat de Nietzsche etc. Din păcate, interpretarea acestor doctrine filosofice a generat două principale consecinţe: eradicarea umanităţii, prin anihilarea mediului înconjurător, şi dispariţia mântuirii personale, care antrenează posibila „dispariţie” a naturii divine din om. Parcă am vrea, inconştienţi, să ştergem efectele Răscumpărării! Acestor idei ucigătoare creştinii trebuie să le facă faţă prin nevoia de a mărturisi în lume mesajul lui Hristos şi al Sfinţilor Părinţi.

După cum arată planeta astăzi, aceasta este ameninţată cu dispariţia, dacă va continua să se facă în felul acesta „ştiinţă fără conştiinţă”. Omul, în loc să înfrumuseţeze lumea care i s-a dat spre stăpânire, o condamnă la otrăvire şi urâţire, o mutilează. Grija ecologiştilor, oricât de pronunţată ni s-ar părea, nu-i nici pe departe a fi suficientă în iureşul galopant al industrializării și al cibernetizării distrugătoare. Pentru că, mare atenţie!, problema ecologică astăzi este ridicată de multe ori nu din grijă faţă de creaţie, ci din egoism, ca să nu se pericliteze existenţa omului pe pământ, prin vicierea creaţiei. Este un mod utilitarist de a concepe ecologia, fără temeiuri teologice.

Pentru ca omul să se regăsească într-o lume armonioasă legată de sufletul său, trebuie să reînveţe a se depăşi pe sine şi a reveni la ceea ce au experimentat Părinţii Bisericii. Enciclopedia practică ieşită din mistica Ortodoxă poate fi o alternativă în dorinţa omului de a prezerva cosmosul pe care Dumnezeu i l-a dăruit să-l administreze.

În mâinile omului creştin stă echilibrul lumii

Angoasa secolelor trecute obsedează lumea contemporană. Aproape zilnic mass-media ne informează despre tot felul de catastrofe umane şi naturale. Biserica Ortodoxă nu a fost scutită, de-a lungul veacurilor, de plata tributului său în această teodicee a răului, toată istoria ei fiind un timp al martiriului.

Ortodoxia trebuie să mărturisească ce este iertarea şi iubirea în Hristos. Arătând lumii forţa iertării, va demonstra că Hristos nu-i absent din iadul lumii, din această vale a plângerii. Ortodoxia este cheia în lupta creştinilor pentru restaurarea chipului lui Dumnezeu în omul pervertit de păcatele lumii de astăzi. Ortodoxia nu se împiedică nici de filosofiile scolastico-gnostice ale naturii, nici de studiul fundamentalist al Scripturii. Ea are rolul moral de a aplica propria sa judecată faţă de salvarea lumii, în perspectiva transfigurării ei.

A promova asceza faţă de mediul înconjurător, iertarea faţă de istorie şi discernământul în ştiinţă, este singura cale autentică şi folositoare în lupta pentru apărarea lumii create. În mâinile omului creştin stă echilibrul lumii, al protecţiei şi a-l menţinerii ei în perspectiva înnoirii.

Fie ca Anul nou bisericesc, care începe la 1 septembrie, să fie pentru fiecare credincios un An al milei Domnului sau un an al împlinirilor în plan material și spiritual. Amin.

[1] Levitic 23, 39-44
[2] Facere 8,13
[3] Ieşire 34, 28-35
[4] Ieşire 36
[5] Levitic 23,33
[6] Luca 2, 46-47
[7] Matei 28, 20

Citeste si...