Tanatologie și înviere*
Rațiunea omenească pare a fi suverană
Peste tot ce-i perceptibil, prin natura sa umană.
Sunt însă și fenomene, insondabile, ascunse,
Care nu incomodează, chiar de rămân nepătrunse.
Totuși este o enigmă a cărei nedezlegare
Aduce multă durere, angoasă și întristare.
Fenomenul, îndeobște, oamenii îl numesc moarte.
Și nimeni nu se-ndoiește de-această realitate.
Dar ireversibilitatea acestei realități
Seamănă, inevitabil, teamă, lacrimi, greutăți.
Nu mă îngrozește moartea, ci a ei perenitate!
Spunea un dicton celebru, tocmai din Antichitate.
Plecarea din astă lume spre un loc inexplorabil
Este o lege nescrisă, cu caracter implacabil.
Misterul tanatologic din omul nemuritor
Activează mecanismul „nous-ului” provocator.
Mintea cea reînnoită filtrează, pe cât se poate,
Care e esențialul din tot ce trece prin moarte.
Spectrul aneantizării, din cuprinsul cosmologic,
Dumnezeu îl folosește în actul Său ontologic.
Iisus, prin Înviere, a zdrobit puterea morții,
Căci El este Izvorul și Chivernisitorul vieții
Prin El, moartea este paște, adică o trecere
Pe altă treaptă a vieții, numită renaștere.
Fenomenul numit moarte presupune entropie
Trupul biologic moare, dar sufletul reînvie.
Hristos nu a luat morții caracterul biologic,
Dar i-a dat alte nuanțe cu conținut teologic.
Sufletul viu se desparte de trupul cel muritor.
Țintirimul nu e veșnic, ci un fel de dormitor,
Unde trupul se așază doar ca să se odihnească,
Până va fi Parusia și-nvierea cea obștească.
*******
Toate acestea ni s-arată să le teologhisim
În minunea învierii tânărului din Nain.
Sfântul Evanghelist Luca ne spune că Iisus,
Înconjurat de mulțime, în cetate a ajuns.
Pe când voia ca să intre, întâlnește chiar în poartă
Mulțime de lume tristă, cu-o mamă îndurerată.
Toți se tânguiau amarnic, că unii, pe un suport,
Purtau pe fiu bătrânei care, bietul, era mort.
Atmosfera era sumbră, de parcă-ntuneca cerul,
Iar mulțimea îndoliată o învăluia misterul:
Iisus, Stăpânul vieții, Unicul Fiu plin de har
Pregustă din cupa morții umplută cu vin amar.
Cel Născut din veci din Tatăl, Unicul Fiu al Mariei,
Prinde milă de bătrâna purtând crucea văduviei.
Iisus, opri convoiul și la văduvă ajunge.
Părintește-o prinde-n brațe și îi spune: „Nu mai plânge!”
Apoi merge și atinge tânărul răpus de boală:
„Tinere…, Domnul îți zice: ție-ți poruncesc…!…Te scoală!”
Nu trece nici o clipită de la porunca divină
Și tânărul înviază, având chipul în lumină.
Iar ca să adeverească și nimeni să se-ndoiască,
Înviat, tânărul nostru, începe să le vorbească.
Ce le-a spus, nimeni nu știe, Scriptura nu a păstrat.
Credem că îi mulțumește lui Hristos ce l-a-nviat.
Apoi, îl dă mamei sale, cuprinsă de euforie,
Care varsă încă lacrimi, dar lacrimi de bucurie.
Dar minunea învierii tânărului din Nain
Are ascunsă-ntru sine un înțeles mai sublim.
Iisus atotțiitorul n-a scos tânărul din moarte,
Ci pe văduva aceasta din sumbra singurătate.
Pentru că, în astă lume, alta e realitatea.
Nu moartea înfricoșează, ci doară singurătatea.
