Activităţi ale slujitorilor Bisericii pentru Unirea Principatelor Române

Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
la Sesiunea aniversară 24 ianuarie 1959 – Unirea Principatelor Române,
Aula Academiei României, vineri, 22 ianuarie 2016:

Contribuţia Bisericii româneşti la păstrarea şi cultivarea conştiinţei originii daco-romane şi a unităţii poporului român începe deodată cu apariţia în istorie a acestuia. Academicianul Radu Vulpe afirma cu multă convingere acest adevăr prin cuvintele: „…dacă poporul nostru n-ar fi român, ci ar fi fost orice altceva, ar fi devenit totuşi creştin, ca şi neamurile străine din vecinătatea sa, dar dacă n-ar fi fost creştin atunci, în acel moment de răscruce, este îndoielnic că ar mai fi rămas român”.

Originea etnică daco-romană comună şi credinţa creştină răsăriteană comună reprezintă temele abordate constant în atitudinile, cuvântările, predosloviile şi lucrările ierarhilor şi cărturarilor ortodocşi români din toate cele trei principate româneşti.

Patriarh Daniel - mesaj Unirea Principatelor

În anul 1507, Mitropolitul Ţării Româneşti Maxim Brancovici († 1516), atrage atenţia domnilor Bogdan cel Orb al Moldovei şi Radu cel Mare al Munteniei aflaţi în pragul unui conflict armat că sunt creştini şi de aceeaşi seminţie.

De la tipăriturile lui Coresi din a doua jumătate a secolului 16 şi până la publicaţiile unor ierarhi, călugări cărturari sau preoţi din ajunul Unirii de la 1859, ideea unităţii de neam, a unităţii de limbă şi a unităţii de credinţă creştină străbate ca un filon de aur întreaga literatură bisericească ortodoxă.

Exemplificăm folosind cuvintele Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei din Predoslovia (Prefaţa) sa la Cartea care se cheamă răspunsul împotriva catihismului calvinesc din anul 1645: „Credincioşi pravoslovnici şi adevăraţi fii ai svintei noastre Beseareci apostoleşti, iubiţi creştini şi cu noi de un neam român, pretutindenea tuturor ce se află în părţile Ardealului ce sunteţi cu noi într-o credinţă, cu direptatea Dumnedzăului şi a Mântuitorului Iisus Hristos.”[1]

La fel de inspirat îşi întitulează şi Sfântul Ierarh Dosoftei al Moldovei Predoslovia la Dumnedzăiasca liturghie tipărită în anul 1679: Cuvânt dempreună către toată seminţia rumânească, în care spune: „Luminatul întru pravoslovenie şi credincios (…) Ioan Duca Voievoda, cu mila lui Dumnedzău Domn şi oblăduitor a toată Ţara Moldovei, dar, milă, pace, sănătate a toată seminţia românească, tutinderea ce se află-ntr-această limbă pravoslavnici, cu toată inema cerem de la Domnul Dumnedzău şi izbăvitorul nostru Iisus Hristos. Din cât s-au îndurat Dumnedzău de ne-a dăruit mila Sa, dăruim şi noi deodată acest dar limbii româneşti, svânta Liturghie, scoasă pre limba rumânească…”[2].

Mitropolitul Teodosie Veştemeanul în a sa Istorie a Ţării Româneşti[3] subliniază de asemenea unitatea tuturor românilor: rumâni înţeleg nu numai aceştia de aici, ce şi din Ardeal, cari încă şi mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte se află şi au această limbă, măcar fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte den amestecătura altor limbi…, iar tot unii (una) sunt[4].

Prefaţa Sfântului Simeon Ştefan la Noul Testament de la Bălgrad – 1648 ca şi Dedicaţia adresată lui Şerban Vodă Cantacuzino din Biblia de la Bucureşti – 1688[5], ambele arhicunoscute, subliniază acelaşi adevăr cultivat mereu de către Biserica noastră românească.

Însăşi bogata şi neîntrerupta circulaţie a tipăriturilor bisericeşti în toate provinciile locuite de români a constituit un mijloc discret dar foarte eficient al consolidării unităţii lingvistice şi spirituale a tuturor românilor şi al păstrării vii a conştiinţei originii comune, a continuităţii şi a unităţii poporului român.

În secolul 19, cu precădere în timpul şi după revoluţia de la 1848, ideea unităţii poporului român s-a intensificat.

La Conferinţa de la Viena din anul 1855 problema unirii Principatelor Române a fost pusă pentru prima oară în discuţie într-un for european, iar tratatul de la Paris din 18/30 martie 1856 dintre Anglia, Austria, Franţa, Prusia, Rusia, Sardinia şi Turcia a stabilit deja primii paşi în vederea realizării ei.

Deodată cu aceste evenimente internaţionale favorabile românilor, Biserica Ortodoxă Română, prin slujitorii ei, a iniţiat o veritabilă campanie de susţinere a Unirii prin scrieri, cuvântări, declaraţii publice şi implicare politică.

În martie 1856 (în acelaşi timp cu încheierea Tratatului de la Paris), arhimandritul Neofit Scriban, profesor la Seminarul de la Socola – „Sorbona românilor”, cum a fost denumit de către academicianul Constantin Erbiceanu, a publicat la Iaşi lucrarea Unirea şi neunirea Principatelor în care combate temeinic opiniile separatiştilor, subliniază uriaşele avantaje pe care le-ar aduce unirea şi încheie cu aceste cuvinte: Între moarte şi lumină, o, Moldovă, alege![6]. În iulie, acelaşi an, arhim. Neofit scrie în revista Zimbrul articolul Foloasele Unirii Principatelor Române, în care demonstrează că prin unire se va ajunge la prosperitatea economică şi la o mai bună organizare administrativă.

Atât de cunoscute au devenit aceste scrieri, încât la Congresul de la Paris s-a ţinut seama de ele.

Tot el a publicat în aceeaşi revistă, Zimbrul, poezia sugestiv intitulată La unirea românilor, iar la Paris, sub pseudonimul Sanjouand, i-a apărut lucrarea Principatele Române înaintea Europei, în care susţinea drepturile Principatelor şi mai ales legitimitatea istorică a Unirii.

Ideile unioniste ale fraţilor Neofit şi Filaret Scriban au fost preluate de cei peste 3000 de preoţi absolvenţi ai Seminarului de la Socola şi răspândite în toată Moldova. Academicianul Constantin Erbiceanu, fost elev al Seminarului, mărturiseşte: „Am văzut adesea întrunindu-se ca nişte conspiratori, noaptea şi în amurgul zilei, între anii 54 şi 57 pe Kogălniceanu, Mălinescu, Alecsandri, Negri şi alţii în via Prea Sfinţiei Sale de la Socola unde locuia şi mă miram atunci. Am văzut întruniri de bărbaţi de Stat, pe întunecate în valea Socolei, prin vii, şi nu-mi puteam da seama. Am scris sub dictatele Prea Sfinţitului Neofit Scriban şi rescris şi eu şi mulţi alţi elevi hârtii politice privitoare la Unirea Românilor… Astăzi pricep totul, înţeleg că acea ligă, că acele întruniri secrete erau schimbările în perspectivă de dezvoltare, de unde a răsărit unitatea naţională.”[7]

După ce a rostit la 29 iunie 1856 o însufleţitoare cuvântare în favoarea Unirii cu prilejul hramului Catedralei din Huşi, Rectorul Seminarului din Huşi, viitorul episcop Melchisedec Ştefănescu, a publicat lucrarea Jertfă pentru Unirea Principatelor cu un larg ecou în rândul românilor.

În ziua de 25 mai/6 iunie 1856, la Mănăstirea Socola s-a înfiinţat un Comitet al Unirii, iar actul de constituire a acestuia, trimis tuturor districtelor Moldovei, a încurajat constituirea de comitete unioniste în fiecare capitală de district în care membrii clerului – din mănăstiri şi de la parohii – au avut un rol esenţial.

Amintim doar câteva nume foarte cunoscute: arhim. Victor Lemeni, arhim. Dionisie Romano, stareţul Mănăstirii Neamţ, iconomul Dimitrie Matcaş, arhiereul Calinic Miclescu, egumenul mănăstirii Slatina, arhiereul Filaret Scriban, egumenul de la Mănăstirea Socola împreună cu profesorii Seminarului, Inochentie Moisiu, viitorul episcop al Romanului.

Prin firmanul din 13 ianuarie 1857, Poarta Otomană de la Constantinopol dispune convocarea Divanurilor Ad-Hoc. Adunările sau Divanurile Ad-Hoc au fost adunări consultative convocate în 7 octombrie 1857 în Moldova şi în 8 octombrie 1857 în Valahia, cu scopul de a exprima voinţa populaţiei cu privire la organizarea definitivă a principatelor. Ele erau alcătuite din reprezentanți ai Bisericii, ai marii boierimi, ai burgheziei şi ai ţărănimii clăcaşe.

Mitropoliţii erau preşedinţi ai Divanurilor, episcopii erau membrii de drept iar egumenii mănăstirilor închinate şi neînchinate aveau dreptul de a alege câte doi reprezentanţi. Participarea majorităţii clerului a fost obstrucţionată intenţionat de autorităţile ostile Unirii, cunoscute fiind convingerile unioniste ale clerului. Au urmat şi o mulţime de abuzuri şi încercări de intimidare a ierarhilor şi preoţilor, însă reacţia acestora a fost neaşteptat de energică. Au fost adresate scrisori de protest Comisiei europene de la Bucureşti, Ministerului Cultelor, Ministerului de Interne.

În Moldova, Mitropolitul Sofronie a convocat la Iaşi Divanul pentru ziua de 22 septembrie/4 octombrie 1857 după ce mai înainte alcătuise o ectenie specială tipărită şi distribuită tuturor parohiilor pentru a fi rostită în ziua deschiderii Divanului. El însuşi a oficiat slujba de Te-Deum în biserica Sfântul Nicolae Domnesc în cadrul căreia arhimandritul Neofit Scriban a rostit o cuvântare mobilizatoare care făcut o impresie deosebită asupra tuturor.

În cuvântul de deschidere a Divanului, Mitropolitul Sofronie al Moldovei a spus printre altele: „Moldo-românii de astăzi sunt toţi una, ei au o origină, un sânge, o Patrie, o istorie, o credinţă, un Dumnezeu. Să ne silim să fim aşa, ca să fim vii şi ca să învieze între noi iubita noastră Patrie.”[8]

Tot cu slujbă de Te-Deum s-au deschis şi lucrările Divanului din Muntenia convocat pentru 30 septembrie 1857.

Hotărârile celor două Adunări aveau, cu redactări uşor diferite, solicitări comune:

– respectarea vechilor capitulaţii dintre ţările române şi Înalta Poartă, din 1393, 1460, 1513 şi 1634, care prevedeau că acestea sunt teritorii neocupate şi independente;

– unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele de România;

– neutralitatea pământului Principatelor (Adunarea Ad-Hoc a Moldovei);

– o Adunare obştească pe bază electorală cât mai largă (ambele adunări) „după datinele cele mai vechi ale ţării” (Adunarea Ad-Hoc a Valahiei).

Aceste propuneri au fost discutate la Conferinţa miniştrilor de externe ai Puterilor Garante, la Paris, în vara anului 1858.

Adunările elective din Ianuarie 1859 prezidate de cei doi Mitropoliţi, Sofronie al Moldovei şi Nifon al Ţării Româneşti, au ales domnitor pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, în 5 ianuarie la Iaşi şi în 24 ianuarie la Bucureşti. Această dublă alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost de facto momentul Unirii Principatelor.

Şi de această dată rolul Bisericii a fost major. Întreaga ierarhie a celor două provincii româneşti, cu excepţia episcopului Nectarie Hermeziu al Huşilor, şi majoritatea covârşitoare a preoţimii au susţinut alegerea aceluiaşi domn în ambele Principate prin publicaţii, cuvântări, manifestări publice.

Mai mult, după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Moldovei, ideea alegerii aceluiaşi domn şi la Bucureşti a fost îmbrăţişată de Mitropolitul Nifon al Ţării Româneşti, care, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie, după oficierea slujbei de Te-Deum în vederea deschiderii lucrărilor Adunării elective a Munteniei convocată în vederea alegerii domnului, a cerut membrilor Adunării să jure pe Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce în faţa Icoanei Preasfintei Treimi că la lucrările din după amiaza aceleaşi zile vor vota pe Alexandru Ioan Cuza Domn al Munteniei. Acest demers liturgic al Mitropolitului Nifon a asigurat alegerea lui Cuza la Bucureşti cu unanimitate de voturi.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să păstrăm şi să cultivăm darul unităţii naţionale ca fiind un simbol al demnităţii poporului român!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


[1] Varlaam, Opere. Răspuns împotriva catehismului calvinesc, ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mirela Teodorescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984, p. 185.

[2] Dosoftei, Dumnedzăiasca Liturghie (1979), ediţie critică de N. A. Ursu, Iaşi, 1980, p. 5.

[3] N. A. Ursu, Teodosie Veştemeanul, adevăratul autor al Istoriei Ţării Româneşti atribuită stolnicului C. Cantacuzino (I), în Cronica, anul XVII, 1982, nr. 32, p. 5-8; (II), nr. 33, p. 5, 8.

[4] Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, ediţie îngrijită şi comentată de Nicolae Cartojan şi Dan Simonescu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1944, p. 70.

[5] Vrednic de mii de laude este măria ta, care la un norod întreg dai cuvântul lui Dumnedzău ca oarecare lumină fiind până acum sub acoperământ şi o pui în sfeşnic să lumineze tuturor den casă ai besericii noroade: rumânilor, moldovenilor şi ungrovlahilor (Biblia, Dumnezeiasca Scriptură veche şi nouă, Iaşi, 1988, p. 147).

[6] Arhim. Neofit Scriban, Unirea şi neunirea Principatelor, Iaşi, 1856, p. 27.

[7] Constantin Erbiceanu, Viaţa şi activitatea Prea Sfinţitului Neofit Scriban, episcop de Edesa, Bucureşti, 1888, p. 20.

[8] Acte şi documente relative la istoria Renaşterii României, vol. V, p. 690-691.

– See more at: http://basilica.ro/activitati-ale-slujitorilor-bisericii-pentru-unirea-principatelor-romane-111577.html#sthash.tHUf9fon.dpuf

Citeste si...