Conţinutul conferinţei „CENTENARUL MARII UNIRI: IZVOARELE UNITĂȚII NAȚIONALE A ROMÂNILOR”

 CENTENARUL MARII UNIRI: Izvoarele Unității Naționale a Românilor*

profesor univ. dr. Mircea Platon

redactor șef al Revistei”Convorbiri literare”

Anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri e pe sfârșite. Suntem în toamna lui. Dacă ar fi să judecăm după cum s-a sărbătorit Centenarul la nivelul marilor instituții de stat (centrale sau ținând de administrațiile publice locale) sau al mijloacelor de așa-zisă informare în masă (de stat și private), ar trebui să conchidem că Marea Unire nu ar fi trebuit să aibă loc vreodată. Și asta deoarece, pentru multe din aceste canale de modelat percepția publică, Marea Unire nici nu a fost altceva decât o întâmplare, un noroc chior pe care nu l-am meritat. Trăim într-un timp atât de sărac în împliniri încât mi-e teamă că nu vom lăsa nimic de demitizat urmașilor noștri. În ultimii douăzeci de ani, industria universitară, cea mediatică și cea a cărții (dominată de vreo doi-trei mamuți) au trăit din demitizarea cușmei și buzelor lui Decebal sau Burebista, a întemeierii Țării Românești, a victoriilor lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, a mișcării naționale din secolul al XIX-lea, a Primului Război Mondial, a vieții culturale a României interbelice, a rezistenței la instaurarea comunismului, a sfinților închisorilor, a tuturor Patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române, ba și a altor ierarhi și teologi de seamă. Mă întreb ce împliniri va lăsa epoca noastră pentru consumul demitizator al urmașilor: ce măduve suculente vor putea extrage din ciolanele acestei ere cei viitori? Ale cui împliniri? Ai cui eroi? Care izbânzi?

Judecând după starea noastră de azi, și când spun ”a noastră” nu cad deloc în capcana celor care spun că toți suntem de vină, că toți suntem așa și pe dincolo, nu, ci, când spun a noastră, mă gândesc exact la cei care sunt la butoanele emisiunii, la cei care pot da tonul, la cei care trebuie să dea exemplu, la cei a căror misiune e de a deschide drum celorlalți, de a le lumina calea, de a avea busola sigură, judecând deci după starea păturii noastre conducătoare de astăzi, după cei care apar pe la televizoare, prin ziare, prin amfiteatre și prin vise pentru a ne vorbi despre câte în lună și în stele, s-ar putea spune că Marea Unire nu ar fi trebuit să aibă loc. Dacă, din punct de vedere logistic, nu suntem în stare să organizăm și să susținem sărbătorirea cum se cuvine a Centenarului Marii Uniri, cum am putut fi cândva capabili de efortul diplomatic, cultural, misionar, economic și militar al Marii Uniri?

Iată, cineva de la centru a venit cu sigla ”România 100”, uitând sau ignorând sau prefăcându-se că ignoră că România, ca stat, a luat ființă la 1859.

Iată, BRD a distribuit pe întreg parcursul acestui an un filmuleț documentar realizat de un regizor britanic în care ni se spune că se sărbătoresc 100 de ani de la ”nașterea națiunii române” la Alba Iulia. Deci nu doar statul, ci chiar națiunea s-a născut abia acum 100 de ani. Iată, Carrefour vinde zeci sau sute de mii de sacoșe din nojițe de poliester, trainice, pe care scrie ”100 de ani de România”. Habar nu avem pe ce lume trăim. Nu știm ce sărbătorim. Se pare că nici nu vrem să sărbătorim deoarece credem că nu e mare lucru.Nu poți sărbători centenarul unei întâmplări, al unui noroc, al unui câștig neașteptat. Nu poți sărbători decât lucrurile care au sens. Și asta pentru că sărbătorirea acestor lucruri care au sens e o înscriere pe durata acestui sens, e o reafirmare a lui, e o recunoaștere a izvoarelor lui în amonte și a consecințelor lui în aval. Luat așa, ca simplu ”noroc”, anul Marii Uniri nu e decât întâmplarea fericită a unui ateu care găsește 1000 de lei pe stradă. Nu-și poate face o filosofie de viață din acest fapt aleatoriu, lipsit de orice semnificație, care nu poate fi considerat catenă a niciunui lanț istoric sau providențial.

Dar anul Marii Uniri nu a fost rezultatul unui simplu noroc. După cum e silit să recunoască chiar cel mai de seamă reprezentant al școlii de demitizare – uneori, de fapt, de bagatelizare – a istoriei românilor, ”cert este că în 1918, în momentul decisiv, românii erau pregătiți pentru marele act al unirii” pentru că ”îi anima un sentiment național dezvoltat pe parcursul secolului al XIX-lea”[1]. Acest sentiment național dezvoltat pe parcursul secolului al XIX-lea nu a apărut din nimic și nu s-a dezvoltat ca o bălărie. El a fost, în primul rând,rezultatul conștiinței de neam pe care au avut-o elitele cărturărești, clericale și boierești ale românilor de-a lungul veacurilor – începând cu voievozii Moldovei și ai Țării Românești și trecând prin cronicari, prin Cantemir, prin Școala Ardeleană și prin generația lui Tudor Vladimirescu, până la mișcarea națională din 1848. În al doilea rând, a fost rezultatul hotărârii generației pașoptiste și post-pașoptiste, a Național Liberalilor din jurul celor două cuiburi de românism care au fost conaceledin Ștefănești ale Brătienilor și Goleștilor, și a conservatorilor moldoveni grupați în jurul Junimii și al Convorbirilor literare, de a valorifica acest sentiment național și patrimoniul cultural – limba, arta, folclorul – al poporului român pentru a trece de la ”naționalitatea genetică”, de la sentimentul difuz al apartenenței naționale, la personalitatea națională, la asumarea și dezvoltarea acestei identități etnice.

Pe tot parcursul secolului al XIX-lea a avut loc o ofensivă național-educațională/diplomatică/economică/culturală/politică al cărei scop era eliberarea României din robia imperiilor înconjurătoare și suzerane, protectoare sau garante. Înainte de Marea Unire de la 1918, a fost Mica Unire de la 1859. Iar înainte de Mica Unire a fost apariția unei generații de tineri boieri care au înțeles că nu trebuie abandonate tradițiile românești, dar trebuie scăpat de sub apăsătoarea tutelă culturală a Otomanilor și a altor imperii. În ”Studie moldovană” din 1851-52, Alecu Russo nota că repedea modernizare a societății moldovenești s-a făcut și sub imperiul modei: ”Schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deșteptare. Ideea și progresul au eșit din coada fracului și din buzunarul jiletcii […]. Prefacerea hainilor au prefăcut de îndată condițiile sociale a lumii noastre, precum și relațiile familiei […]. Fracul a introdus  dignitatea, pantalonii au silit oamenii a-și măsura coloveranțiile celor de la care aștepta vr’un folos.”^[2]

Cu alte cuvinte, axul motor al modernizării societății românești a fost recăpătarea sentimentului demnității. Modernizarea însemna, pentru Alecu Russo și alți patrioți din generația sa, îndreptarea din șale, încetarea ”coloveranțiilor”, a ploconelilor pe care șalvarii, spre deosebire de pantaloni, le îngăduiau fără riscul de a pocni cusăturile. Din punct de vedere cultural, modernizarea ca verticalizare însemna recuperarea istoriografică a trecutului românesc și crearea unui sistem de economie simbolică legând organic cultura populară de cea a elitelor naționale.

În 1909, în alt context aniversar, reflectând asupra drumului parcurs până la Mica Unire și a semnificațieiactului de la 1859, Nicu Gane, aflat atunci la al cincilea mandat, neconsecutiv, de primar al Iașului, spunea: ”Cei mai mari Domni ai noştri din vechime au căutat să întrunească într’un singur mănunchiu aceste două ramuri ale naţiunei române, dar n’au izbutit fiind că-şi alesese calea armelor. Generaţia însă dela 1859 a avut norocul, fără vărsare de sânge, să atingă acest ideal, nu însă fără mari lupte şi sbuciumări.A izbutit pentrucă intrase adânc în conştiinţa tuturor straturilor sociale din Moldova şi Muntenia că singura noastră scăpare era Unirea.În adevăr ce eram noi înainte de unire?

Două ţărişoare vasale Turcilor totdeauna expuse la invaziile oştirilor streine, totdeauna în pe­ricol de a fi înghiţite de vecini. Puterea suzerană în loc să le apere le asuprea ea însăşi, considerâdu-le ca nişte moşii de exploatat şi îngăduind chiar fără nici o dreptate răşluirea teritoriului lor; într’un cuvânt eram doua ţerişoare slabe, umilite, îngenunchete, aproape necunoscute de Europa occi­dentală şi de mai multe ori oferite în diverse combinaţiuni diplomatice când unuia când altuia dintre falnicii vecini.Aceasta era situaţiunea externă.

Ca situaţiune internă era întuneric pretutindene, sărăcie complectă, o oligarchie venită din Fanar care sugea ca un burete toate forţele vii ale poporului. Nici un metru de şosea, nici o şcoală sau spital ru­ral, nici o fabrică sau industrie, nici un pod pe apele curgătoare; iar despre drum de fer, telegraf, etc… nici nu se visa. Ba din contra când reposatul Domn Grigore Ghika din Moldova a vroit la 1853 să înfiinţeze telegraful au fost pârât de boieri la Sultan că ruinează pădurile statului înşirând stâlpi în ţară fără nici o necesitate. Apoi hatârul şi ruşfertul, aceste două cuvinte împrumutate dela Turci dimpreună cu obiceiul, intrase adânc în moravurile noastre şi se infiltrase în toate ramurile dregătoriilor publice.

Dar iată ca la 1848 un vânt bun ne vine din apus, vântul de deşteptare al popoarelor şi negurile încep a se împrăştia. Se face lumina în conştiinţa Românilor, noţiunea de patriotism de mult adormită în inimile noastre prinde să încolţească din nou, su­fletele se regenerează şi atunci s’a simţit instinctiv de întreg neamul nostru că aceste două ţări nu mai pot sta despărţite fără ca viitorul lor să fie cu de­săvârşire periclitat. Şi astfel a început în Moldova încă din timpul Domniei lui Grigore Ghika ideia Unirei a se întinde și a câştiga teren.”

Așadar, întregul proces de modernizare al Moldovei și Țării Românești și mai apoi al României Mici a fost întreprins cu gândul la unitatea țărilor locuite de români, unitate văzutăși ca singura cale spre independență națională.

Pentru a pune în mișcare acest sistem în care unitatea și independența națională se alimentau și consolidau reciproc, elitele românești ale secolului al XIX-lea au acționat pentru a articula instituțiile statului național, adică insituțiile care puteau să detecteze, selecteze și promoveze interesul național și oameni pregătiți să susțină acest interes. Ca atare, au pus la punct un sistem de învățământ cu o bază de recrutare din ce în ce mai largă, începând cu domnia lui Al. I. Cuza și sfârșind cu reformele lui Spiru Haret și cu ministeriatele lui Constantin Angelescu, care a continuat reformele lui Haret în plină perioadă interbelică, în cabinetele Ionel Brătianu și I. G. Duca, sub deviza: ”Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!”

Rezultatul acestei activități în sens național a fost o mare prețuire a școlii și a deprinderii de a învăța. A disciplinei muncii școlare. Această disciplină unea poporul cu elitele contribuind astfel la solidificarea națiunii. Voi da doar câteva exemple. Iată cum vedeau problema educației cei din familia Brătianu, familie care s-a aflat în fruntea treburilor obștești din Țara Românească și mai apoi din România în secolul dintre 1848 și 1948.

Iată ce scrie Nicolae I. Pillat, nepot al lui Ion C. Brătianu (care îi era bunic) și al lui Ionel Brătianu (care îi era unchi) și fratele poetului Ion Pillat, despre modul în care a fost educat:”Mama ne-a crescut foarte sever şi într-o disciplină ce nu a slăbit niciodată. Aveam o institutoare, dar mama urmărea îndeaproape activitatea noastră zilnică. La şase şi jumătate ne trezeam: toaletă, mic dejun, lecţii şi apoi plimbare. Mâneam la unsprezece – fără părinţii noştri – şi, imediat după asta, plimbare, lecţii şi la ora patru mergeamla bunica să luăm gustarea. Mâneam de seară la şapte şi, cel mai târziu la opt şi jumătate, ne culcam. Nu am avut niciodată voie să chemăm să ne ajute vreun servitor. Trebuia să ne aranjăm singuri hainele, să ne facem patul în fiecare dimineaţă şi să ne periem pantofii Institutoarea nu avea voie să ne lovească. Pedeapsa era să fim lipsiţi de desert, să ni se interzică să ne ducem la bunica (era pedeapsa cea mai grea), să ne jucăm cu prietenii şi, mai târziu, să mergem la circ sau la teatru. Pedepsele acestea aveau un efect infinit mai mare decât o pereche de palme sau o bătaie. În ciuda acestei severităţi, eram foarte răsfăţaţi când meritam. Îmi amintesc şi-acum de zilele de sărbătoare ca de o feerie îndepărtată: aniversări, Crăciun, Anul Nou, Paşte. Fiecare sărbătoare avea tradiţiile ei şi grămada ei de cadouri”. [3]

Trimis la studii la Paris, vlăstarul moldavo-argeșean își continuă programul sub supravegherea mamei, Măriuța Brătianu: ”La Paris şi la Bucureşti, mama a ştiut să păstreze intacte tradiţiile de familie şi de sărbătoare. Cu vitalitatea ei nemaipomenită, cu entuziasmul, energia, perseverenţa cu care acţiona în orice situaţie, mama, ca să ne îndemne să facem ceea ce dorea ea, ne dădea exemplul nu numai în ceea ce priveşte munca, dar şi distracţia. În afară de orele de curs, acasă luam lecţii de română, de matematică, de literatură, de pian, de desen, de sculptură. Urmam cursuri de dans, vizitam muzeele şi expoziţiile, mergeam la concerte, la Operă, la Opera Comică, la Comedia Franceză, la Odeon. Ne dădeam cu patinele cu rotile şi cu cele de gheaţă, jucam tenis, călăream.”[4] După cum se poate observa, timpul copiilor fără tabletă sau smartfon era mai plin. Și fiica poetului Ion Pillat, decinepoatăde frate de-a lui Nicolae Pillat, micuța Pia, avea parte de același tip de creștere din partea bunicii ei, care voia să îi instileze de mică ideea datoriei și disciplina muncii. Astfel, Măriuța Brătianu îi scria lui Nicolae Pillat: ”Micuţa Pia va începe la întoarcere lecţiile de echitaţie şi schi, lecţiile acasă, cu un profesor, gimnastică şi canto şi se va duce de două ori pe săptămână la şcoală. Sunt foarte severă și exigentă cu ea, căci vreau să aibă conştiinţa datoriei; lecţiile nu sunt o joacă.”[5]

Iată cum vedea educația copiilor săi Dinu Brătianu, fratele lui Ionel, al lui Vintilă și al Măriuței Brătianu:”Ne-am decis să-l înscriem pe Oni ca intern la Paris, încaz că nu găsim un profesor care să aibă băieţi de vârsta lui,să poată să-l ia în pensiune. Serviciul militar l-a făcut să-şipiardă pe moment obişnuinţa învăţatului şi trebuie, deci, să stea, cel puţin în primul an la Paris, într-un mediu de elevi sârguincioşi, care să-l antreneze la învăţat. De aceea te rog,dragul meu Nicolae, să-mi spui la ce internat aş putea să-lînscriu. Un internat unde să fie tratat ca un om mare, cu camera lui, şi unde mâncarea să fie simplă, dar bună.”[6]

Copiii de țărani trecuți prin sistemul de învățământ primar pus pe roate de Spiru Haret nu pierdeau nici ei pasul la învățătură, după cum constată Măriuța Brătianu, care se duce la școala din Miorcani, satul unde se afla conacul familiei Pillat: ”Astăzi am fost cu Maria [soția lui Ion Pillat] şi micuţa Pia la decernarea premiilor, sărbătoare foarte reuşită, şi e o plăcere să vezi cât de vioi şi de inteligenţi sunt micii ţărani. Şi noi eram îmbrăcate în costum naţional, ţinută pe care o purtăm mereu aici, atât e de plăcută şi frumoasă. Marţi am fost singură la şcoală pentru a asista la examenele de sfârşit de an. Am fost uimită să văd cât de buni la matematică sunt copiii.”[7] Trecuți printr-un sistem de educație temeinic, copiii de țăran aveau șansa mobilității sociale, a ascensiunii sociale bazate pe munca lor.

Începând din vara anului 1916, războiul a dat peste cap sistemul de învățământ românesc.Învățătorii și profesorii secundari au fost înrolați și mulți au murit pe front. Retragerea din fața trupelor germano-austro-maghiaro-turco-bulgare a însemnat, pentru copiii care au pornit din sudul țării înspre Moldova, un episod de coșmar.Alexandru I. V. Socec notează că, mergând pe jos prin ploaie înghețată și noroaie, trecând prin sate părăsite și lipsite de provizii, din convoiul de 2000 de copii porniți din București spre Moldova, la Huși au ajuns, abia târându-se, 47 de copii[8]. Fiica lui Nicu Gane, Elena Emandi, scrie că, de-a lungul drumurilor, ”vedeai adesea și copii morți de frig și de foame, părăsiți pe câmpiile înghețate de mamele lor, cariîn goana nebună nu avuseseră nici timpul să-i îngroape și să le însemne mormântul cu o cruce la căpătâiu […] mulți copii și tineri mai ales, evacuați în grabă de frică să nu fie prinși de dușman, veneau pe jos tocmai din fundul Olteniei și Munteniei, cu hainele zdrențuite, cu ghetele bucăți în picioare, abia târându-se prin ploae și noroi. De multe ori, ajungând în oraș, cădeau pe străzi istoviți, cu ochii stinși, cu mintea perdută și-și dădeau sufletul înainte de a li se putea da vre-un ajutor”.Emandi mai notează și că graba de a se refugia din fața invadatorilor i-a făcut pe românii din sudul țării să intre în purgatoriul gărilor: ”Se strivea lumea prin gări ca să apuce trenurile ce veneau atât de ticsite că mureau adesea acolo copii înădușiți și trebuiau să le arunce cadavrele pe fereastră.”[9]

Alți copii, elevi organizați în trupe de cercetași – existau aproximativ 12.000 de cercetași în România anului 1915 –, au luat parte la efortul de război al României ca observatori ce avertizau populaţia Bucureştiului asupra raidurilor aeriene germane, telegrafiști, curieri, sanitari, funcționari ai statului, agenţi de poliţie şi de pază, lucrători în școli sau cantine, în gări, unde au primit trupele și au fost puși să aline suferinţele răniţilor sau ca băieți de redacție la ziarul lui Nicolae Iorga, Neamul Românesc, şi ca distribuitori ai cărţilor dăruite de Academia Română soldaţilor şi răniţilor[10].

Pe de altă parte, școala românească a făcut eforturi pentru a-și continua, în teritoriul românesc rămas liber, misiunea. De exemplu, pentru a nu întrerupe anul școlar al cercetașilor refugiați în Moldova, la Solești, Vaslui, s-a apelat la memoria adulţilor care însoțeau copiii, la cunoştinţele profesorilor pensionari, la manuale vechi, la tot ce s-a putut pentru ca, pe durata refugiului în Moldova elevii să nu piardă anul școlar.

Institutorul Petre R. Petrescu descrie, într-o broșură din 1918, eforturile făcute în 1917 pentru a pune pe roate o școală normală mixtă la sat, în comuna Vuțcani din județul Fălciu de atunci, județul Vaslui de astăzi.  Petrescu notează că școala respectivă a fost una dintre cele 40 de școli înființate printr-un ordin al Ministerului Instrucțiunii în noiembrie 1917. Din 56 de candidați, școala din Vuțcani a primit 33 de elevi: 21 de băieți și 12 fete, cu vârste cuprinse între 13 și 17 ani, dintre care doar 5 copii din comună, restul fiind ori din satele dimprejur, ori din rândul copiilor refugiați.  La momentul deschiderii școlii, nu se știa dacă elevii vor avea rechizite, sediu, hrană, manuale sau, de fapt, o țară. Nu se știa unde vor sta, în condițiile în care în comună erau încartiruite două regimente de artilerie grea și Petrescu a trebuit să meargă prin sat în căutare de familii cumsecade care să ia în gazdă și să păzească de eventuale abuzuri ale soldaților elevii și, mai ales, elevele. Lipsa de manuale i-a silit pe elevi, notează Petrescu, să copieze lecțiile, ca să aibă de pe ce învăța. În ciuda războiului, elevii școlii normale și-au dus la bun-sfârșit studiile, încununate cu trecerea examenelor de sfârșit de an[11].

Aflați sub ocupație, în împrejurări grele, oamenii instruiți în sistemul clasic de educație și educați conform principiilor creștin-naționale au știut să își păstreze demnitatea și să lupte pentru neam. Pia Alimăneștianu, sora lui Ionel și a lui Vintilă Brătianu, rămasă în Bucureștiul ocupat de germani (și a rămas pentru că Ionel și Vintilă, care au plecat la Iași cu guvernul, au vrut să dea un semnal întregii țări că nu fug din calea inamicului, că nu abandonează țara), s-a opus cu mijloace specifice doamnelor din înalta societate administrației militare germane care căuta să submineze Biserica Ortodoxă Română înlocuindu-l pe Mitropolitul Primat, mult-încercatul Conon Arămescu-Donici, cu un mirean cu agendă anti-Ortodoxă: ”Singurul fapt demn de a fi semnalat azi este internarea Mitropolitului în Mitropolie şi numirea ca director şi locţiitor al şefului Bisericii Ortodoxe a lui Marius Theodorian, catolic, care a condus toate campaniile de răsturnare a Mitropoliţilor, în anii din urmă.”[12] Pia nu e singură și, aliată cu alte doamne Ortodoxe, luptă pentru susținerea Bisericii Ortodoxe Române și zădărnicirea tentativelor ocupantului german de a pune mâna pe sufletul țării: ”Iată cum s-a sfârşit cu internarea Mitropolitului.Aflând cele întâmplate în ajun, Dna Didina Cantacuzino, cu Zoe Râmniceanu, conducătoarele Societăţii Ortodoxe, s-au dus la Mitropolie, unde un sergent românîmpiedica accesul la şeful Bisericii.Dânsele au intrat cu sila şi l-au găsit în lacrămi. Li s-aplâns că a fost sechestrat din ordinul dlui Marghiloman.L-au pus să jure că până se vor întoarce nu va iscălinicio hârtie de renunţare şi au alergat la Marghiloman.Acesta avea la el, tocmai întrunit, comitetul PartiduluiConservator. Neputându-1 vedea, au chemat pe Grigore Cantacuzino, care făcea şi el parte din comitet. Is-a expus cazul, arătând la ce scandal va da loc. Ieşindşi dl Marghiloman, le-a lămurit că într-adevăr consimţise la numirea lui Marius Theodorian, partizan politic, crezând că era cu consimţământul Mitropolitului şial arhiereilor. Gr. Cantacuzino i-a declarat atunci că dânsul nu admite această numire a unui renegat în capul Bisericii Ortodoxe, şi că trebuie neapărat destituit.Marghiloman le-a sfătuit să meargă să se înţeleagă cu Lupu Kostaki, care a părut mâhnit de amestecul înaceastă afacere. Le-a spus totuşi că se va duce la Mitropolit şi-l va libera. Când s-au reîntors doamnele la Mitropolie, au constatat că-şi ţinuse fagăduiala, deoarece augăsit pe Mitropolit liberat. Le-a declarat însă că nu faceslujba de Paşte decât la 2/15 aprilie, după dogmele religiei ortodoxe, care sunt categorice asupra acestui punct.Paștele nu poate cădea, ca cel catolic, odată cu celevreiesc, şi ar fi excomunicat. Marius Theodorian, a douazi, a fost gonit de la Mitropolie, aproape în bătăile preoţilor şi afurisit de Mitropolit.Poimâine, de Bobotează, ne-am înţeles între noi să-ifacem manifestaţie Mitropolitului, mergând in corporela slujba de la Mitropolie, la orele 9 şi jumătate. Şi peurmă să defilăm în faţa lui, sărutându-i mâna.”[13]

Și iată cum a decurs slujba de Bobotează din 6 ianuarie 1917: ”Turna cu găleata când am sosit la Mitropolie. Serviciul începuse. Lume destulă, dar nu destule doamnecunoscute, aproape numai cele aduse de noi de la spital. Aveam însă impresia unei atmosfere româneşti, simpatice, de căldură sufletească, până în clipa când şi-aufăcut intrarea solemnă autorităţile pământene – secretarii, generali, prefecţii, consiliul comunal — şi-am simţit că,odată cu ei, intră şi o suflare rece printre noi: colaboratorii vrăjmaşului.După slujbă, am trecut la Mitropolit, care ne-a ţinuto scurtă cuvântare, asigurându-ne de sosirea unor vremuri mai bune şi, asemuindu-se cu Veniamin Costachi,susţinu că nu se va da în lături de la nimic spre a păstra nevătămată Biserica Ortodoxă. Mă întreb dacă în clipacând s-a întors către Lupu Kostaki şi i-a amintit că-i fusese strămoş, nu făcea vreo aluzie sângeroasă.”[14]

În fața inimaginabilelor abuzuri împotriva Ortodoxieiale civilizatei armate de ocupație germane, boieroaicele și maicile vibrează la unison. Astfel pe 21 aprilie 1917, Pia Alimăneștianu notează în jurnal: ”Se rechiziţionează din biserici clopotele şi argintul depe icoane. Se spune că, în urma protestării mitropolitului,au fost redate azi unele, dar multe nu. Ca fulgerul s-a răspândit ştirea în ţară a acestui sacrilegiu şi dând loc uneiindignări generale.” Pe 30 aprilie, revine: ”Clopotele vor fi ridicate. Cuvintele de mai jos vordescrie, mai bine ca orice, jalea ce lasă în urmă ridicarealor:‚Azi-dimineaţă, plecând la plimbare, am găsit pestareţă plângând pe bancă, sub clopotniţă; preoţii erausus la clopotele de pe care copiau inscripţiile şi notele ce emiteau. M-am suit şi eu la ei. Când ne-am coborât, s-au dus cu toţii în biserică să copieze inscripţiile de pe icoane.Biata stareţă se închina la fiecare, o săruta cu foc, făcea cruce şi le mângâia. «Te cunosc de când eram uite aşa demititică, m-ai văzut crescând şi vor să te ia». Plângea şi lesăruta, apoi se închina:«Doamne, trăzneşte-i, doboară-i!» Şi, înfuriindu-se,îi blestema.Pe urmă trecea la alta şi iar începea, invocând la fiecare şi pe bătrâna stareţă, care o crescuse, şi pe donatori.Era foarte atingătoare, mi s-a părut chiar impunătoareîn vanitatea şi umilinţa ei, care era plină de iubire şi derespect pentru mănăstire.Căutând s-o mângâi, spunându-i că tot germanii îi vorplăti în curând altele noi, dar dânsa cu mult simţământ:- Noi, mamă, noi, dar n-o să mai fie acestea vechi,cu care am trăit şi am îmbătrânit şi noi şi părinţii noştri,care ne-au sunat şi de bine şi de rău. Pe acestea le vor face ghiulele, să tragă tot în noi.’”[15]

Durerea și patriotismul țăranilor, ca și al boierilor, îmbracă forme ritualice:

”17 octombrie 1917.

Ieri a sosit un ţăran din Răteşti, vechi servitor la curte. Purta barbă mare şi păr lung ca niciodată. Abia l-am recunoscut şi, când l-a întrebat unul dintre servitori, înbătaie de joc, ‚Nu te tunzi, moş Drăghici?’, dânsul i-arăspuns răzvrătit: ‚Cum să mă tund, când biata ţarăgeme? Când îţi moare un copil, şi eu am doi pe front,porţi o fâşie neagră la braţ; dar când ţi s-a strâns ţarade gât, cum să-mi tund părul? Nu-1 tund până nu o voivedea iar cum a fost mai înainte.’”[16]

Noțiunea de ”datorie” acoperea mai multe aspecte ale existenței. Copilul care își făcea datoria la școală devenea adultul care își făcea datoria față de țară, înțeleasă nu doar la modul abstract, general, ci asumată și la scară umană, în vecinătăți. Iată, Vintilă Brătianu, omul care, ca ministru liberal și președinte al partidului, a fost întotdeauna preocupat de un program protecționist care să ajute la dezvoltarea economiei naționale, omul politic care a sugerat și sprijinit apariția în 1906 a revistei Viața românească, își făcea datoria de român pe mai multe fronturi:

”Unchiul Vintilă lucra toată ziua. Tot ce făcea, tot ce gândea, tot ce afla nu avea decât un scop: să ajute România. Sinceritatea lui, adesea brutală, era temută. Nu admitea nici o derogare de la datorie, nici o favoare, nici un compromis. Sub o înfăţişare adesea inabordabilă, avea o inimă mare, era drăgăstos şi le purta alor săi o dragoste enormă. În 1918 a luat la el un băieţel de ţăran, al cărui tată murise în mâinile inamicului, Gheorghe, de aceeaşi vârstă cu fiul lui, Vintilă. Gheorghe şi Vintilă au primit aceeaşi educaţie. Mătuşa Lia şi unchiul Vintilă nu au făcut niciodată vreo diferenţă între cei doi băieţi. Gheorghe, ofiţer de carieră, a fost ucis pe câmpul de luptă în urmă cu câteva luni [pe frontul de Est, în Al Doilea Război Mondial], după ce şi-a făcut datoria în mod eroic. Vintilă, ofiţer de aviaţie în rezervă, a doborât deja cinci avioane inamice.”[17]Tatăl care și-a făcut datoria și care a pus pe roate un sistem social, cultural, educațional care îi antrena pe copii să își facă datoria, începând cu școala și cu familia și terminând cu țara, avea copii vrednici de el. Valorile se transmiteau ca mod de viață, ca moștenire ca tradiție, nu erau achiziționate discursiv, ca ”opțiune de viață”.

Ce ne spun toate aceste exemple? De obicei, le privim cu nostalgie și spunem: da, așa era pe vremea aceea, aveam oameni de stat patrioți, dar acum nu mai sunt. Sau spunem că asta e o imagine idealizată, pentru că de fapt erau cu toții niște mișei corupți care jucau ruleta la Monte Carlo în timp ce țăranii mureau de foame și holeră prin sate.

În ambele cazuri, vedem doar o jumătate a paharului: unii văd, nostalgic, doar jumătatea plină a paharului, alții văd, progresist-demitizator, doar jumătatea goală. Dar nimeni nu se întreabă cine a umplut paharul. Or, aceasta este întrebarea esențială. Aceasta e singura întrebare care ne poate ajuta să aflăm ceva despre lumea românească și despre noi înșine. Pentru e ieși din platitudinile pur constatative de genul ”așa e lumea”, ”așa era lumea”, ”e plină de bune și de rele”, ”era mai bine înainte” sau ”nu era mai bine înainte”, trebuie să vedem și să căutăm să înțelegem cât mai exact cu putință mecanismele de producere, generare, creștere, dezvoltare sau inhibare a binelui și a răului.

Sigur că în România de acum o sută de ani nu era totul roz, sigur că era multă mizerie, sigur că era multă sărăcie și mult analfabetism. Dar găsim și exemple de strălucire culturală, de demnitate personală sau politică, de viață creștină, de solidaritate națională. Ce e important să reținem e că aceste exemple nu erau rodul întâmplării, ci rezultatul unor structuri, al unor instituții, al unui mod de viață susținut de niște instituții, de niște tradiții, de o armătură naturală, istorică și culturală moștenită sau creată în secolul al XIX-lea. Am ajuns să trăim azi ca și cum am crede că binele e întâmplător iar răul, inevitabil, cu o desfășurare sistematică. Nu e așa, binele e, de cele mai multe ori, sistematic, are nevoie de sprijin, are nevoie de sisteme de irigare, are nevoie de ocrotire instituțională, de protejare principială, în vreme ce răul crește oricând și oriunde. Răul e, din acest punct de vedere, mai natural decât binele, crește chiar și când, vorba Apostolului, vrem să facem binele. Răul e un parazit care parazitează livezile binelui. Dar acest lucru nu înseamnă să nu mai vrem să facem binele, să ne lăsăm duși de val, ci să stăruim în alt fel în facerea lui. Și ce facem noi, ca Ortodocși: cerem ajutorul lui Dumnezeu, ne rugăm ca să căpătăm ajutor de la Dumnezeu, adică nădăjduim să lucrăm împreună cu Dumnezeu. Binele vine din împreună-lucrare: cu Dumnezeu sau cu semenii adunați în numele Lui.Binele nu e al nostru. Binele e al lui Dumnezeu sau al tradiției, al bunului-simț, al rânduielii, al ”urmării” lui Hristos sau a strămoșilor. Răul învrăjbește și binele unește pentru că binele vine din unitate, unitate diacronică, în timp, pe verticală, în adâncime, care produce și unitate sincronică, pe orizontală. Unitatea națională a fost rezultatul unității pe verticala virtuților. Binele are întotdeauna însușirea de a reafirma comunitatea. O familie, un sat, o națiune se adună în jurul unui bine, nu al traiului bun, ci al unui bine. O națiune sau o familie se destramă atunci când răul – cu alte cuvinte, căutarea individual-egoistă a unui bine alternativ, a unui bine al neorânduielii, a unui bine bezmetic sau ”opțional” – tulbură constelația orânduită în jurul binelui. Un proverb african spune că ”ai nevoie de un sat ca să crești/educi un copil”. Am văzut că istoria clanului Brătienilor, printre multe alte familii lărgite, cunoscute sau zidite la temelia țării în pomelnice vechi, confirmă acest proverb. Și asta pentru că un sat nu poate exista decât dacă e ținut laolaltă de bine, adică de un ax principial confirmat de timp.

Tocmai de aceea, România Marii Uniri s-a făcut în jurul unor instituții care întrupau principii istorice, principii care protejau binele – care e prin natura lui comunitarian, care conduce către frățietate, către sobornicitate. Biserica, școala, familia, ierarhia socială natural-istorică, bazată pe muncă, merit și patriotism, adică generozitate frățească, au fost structurile de rezistență ale României Mici care a devenit Mare.

Fără aceste structuri și fără a înțelege rolul și rostul lor, România nu poate exista. Modul aleatoriu în care percepem astăzi școala, Biserica, familia și chiar relația cu semenii noștri, superiori sau inferiori din anumite puncte de vedere, dar care ne sunt totuși frați din punct de vedere creștin și național, toate acestea sunt lăsate pradă individualismului. Societatea românească, am putea zice, s-a ”protestantizat”: adică a pus o distanță între individ și ”adevăr, bine și frumos”, distanță care nu mai e străbătută de Calea care e Adevăr și Viață. Înțelegerea Ortodoxă a lumii presupune că între noi și Dumnezeu nu există doar un deșert al văzduhului prin care ne orientăm cu Biblia de la subraț. Dumnezeu nu ne-a lăsat să hoinărim așa, ca niște beduini ai unui cer gol. Hristos e cu noi în și prin Biserică. Hristos e cu noi prin Sfintele Taine. Hristos e cu noi și în noi la Sfânta Liturghie. Hristos e cu noi prin sfinții săi, ba e cu noi chiar și prin păcătoșii, prin pribegii și prin săracii și bolnavii săi. Hristos e cu noi oriunde se adună doi sau trei oameni în numele Lui. Ortodocșii nu trăiesc într-un univers gol, nu trăiesc într-un univers ca un supermarket, unde totul e pe rafturi, iar Dumnezeu și sfinții săi sunt închiși în vid sau sub capac de conservă.

Ca atare, nici imaginarul nostru social nu e astfel. Nu putem trăi ca și cum binele ar trebui să fie doar rodul întâmplării, al unui impuls individual. Binele nu e al nostru, ci al celorlalți, al celor cu care suntem în comuniune în diferite feluri, dar întotdeauna întru Hristos. Binele nu poate fi doar cel al sfinților ascunși. Răul ne vine astăzi de la tot felul de păcătoși ascunși, de la tot felul de rețele bine camuflate, de la tot felul de farisei mieroși care țin în mână ițele descompunerii sociale. Binele se cade să ne vină de la efortul nostru de a construi împreună întru Dumnezeu. Regulile, principiile care ar trebui să ghideze educația, viața culturală, conviețuirea noastră în societate nu trebuie lăsate la voia întâmplării. Ne-am obișnuit să spunem: ”așa e acum!”și să dăm din umeri. Dar dacă ar fi spus Hristos ”așa e acum”? Dacă ar fi spus cei care au făcut Unirea de la 1859 și 1918, ”așa e acum”? Dacă ar fi spus cei care au obținut independența la 1877-78, ”așa e acum”? Ce s-ar mai fi ales de noi?

Ceea ce vedem astăzi în jurul nostru, ceea ce spunem că ”așa e acum”, e rezultatul pasivității noastre care favorizează activitatea dezintegrantă a altora. Lucrurile sunt așa acum pentru că cineva vrea să fie așa (de exemplu, cineva vrea să vândă cât mai multe telefoane celulare și tablete copiilor) și altcineva (adică părinții) acceptă pasiv ofensiva de marketing și de piață a marilor corporații. De fapt, ar putea foarte bine să nu fie așa. Și poate să nu fie așa dacă ne sunt clare principiile, adică izvoarele societății românești, adică ale unității noastre.

Românii au fost, de decenii bune, obișnuiți cu ideea că sunt singuri în fața răului. Nu știu cum se face, că doar forțele dezintegrării, ale ignoranței și ale violenței sociale par organizate. Nu ne putem opune individual. Dar ne putem reafirma personalitatea, adică ne putem opune ca Biserică și ca națiune. Pentru că atunci nu ne mai opunem singuri: Hristos și strămoșii sunt cu noi. Structura obiectivă a rânduielii, principiile, care nu înseamnă decât experiența validată de veacuri, trăirea curățată de trecerea timpului, filtrată prin straturile geologice ale istoriei, e cu noi. Nu putem pleca grumazul în fața ”experților” care ne spun că așa e acuma: că școlarii nu mai pot citi Creangă, că toți trebuie să stea pe telefon, că familia poate avea doi tați sau șapte mame, că mâncarea de fast-food e excelentă, că antibioticele trebuie luate la orice strănut, că pensionarii sunt o povară pe bugetul țării șamd. Toate aceste idei presupun schimbarea modului de viață normal. Un om trăind anormal nu poate fi și nu va fi un om normal. Nu e normal să li se spună românilor, de dimineață până seara, pe toate posturile, că ”românii sunt proști” sau ”murdari” sau ”așa suntem noi”. Pentru că aceste vorbe nu sunt spuse din intenție pedagogică, pentru a îndrepta o stare de lucruri, ci pentru a ne condiționa negativ, pentru a ne săpa încrederea în noi. Uneori, acest dispreț e folosit pentru a masca lipsa de imaginație sau de înțelegere a situației, lipsa de soluții. Românii, la fel ca oricare altă nație, alcătuiesc o națiune care se cere structurată. Acesta e rolul elitelor (nu al elitei, adică al celor care alcătuiesc societatea de admirație mutuală care apare mereu la televizor, ci al elitelor, adică al celor mai buni din toate domeniile). Dacă elitele nu își fac această datorie, corpul social e inert, adică lăsat pradă paraziților și descompunerii. Pentru ca elitele să își facă această datorie, trebuiesc create sau întărite instituțiile, adică pârghiile de transmitere a valorilor, pârghiile de modelare, întărire și perpetuare a modului nostru de viață.

Biserica e una dintre cele doar două instituții care mai pot astăzi să asume acest rol. Cealaltă e Școala, dar școala a fost, treptat, vidată de valori, nu doar de cele naționale sau morale, ba chiar și de cele educaționale. Rezistența la această operațiune de devalizare simbolică a școlii vine mai ales din partea dascălilor, nu a sistemului, e o chestiune, din nou, individuală, nu sistematică. Roțile sistemului macină împotriva normalității. Biserica e singura care poate vorbi un limbaj diferit de cel al unei lumi bezmeticite. Biserica încă are Cuvântul, pe care îl poate împărtăși tuturor, neamului întreg. Dar locul rămas gol în jurul ei e mare. Ca atare, trebuie să facă tot ce îi stă în putință pentru a ocupa acest loc, pentru a cultiva maidanul fără dragoste, maidanul de patimi care a devenit România. Nu e vorba de a protestantiza biserica, adică de a o transforma în furnizor de asistență socială, ci tocmai de o ofensivă ortodoxă împotriva protestantizării societății, adică împotriva dezintegrării societății în nișe de consumatori cu opțiuni de viață alternative, de sectarizare practic a vieții noastre sociale, tot mai lipsită de principii, de fermenții vii ai tradiției, ai Adevărului care e și bun, și frumos.

profesor univ. dr. Mircea Platon

redactorul șef al Revistei”Convorbiri literare”

 *Conferință susținută marți, 18 septembrie 2018, în sala de ședințe a Protopopiatului Bacău, cu prilejul serbării Anului Centenar.

 

[1]Lucian Boia, În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități (București: Humanitas, 2017), 9.

[2] Alecu Russo, Opere complete, ed. Lucian Predescu (București: Cugetarea, 1942), 238.

[3]Nicolae I. Pillat, Siluete din familia Brătianu (București: Vremea, 2008), 34.

[4]Pillat, Siluete din familia Brătianu, 36

[5]Pillat, Siluete din familia Brătianu, 41.

[6]Pillat, Siluete din familia Brătianu, 123.

[7]Pillat, Siluete din familia Brătianu, 43.

[8] Alexandru I. V. Socec, Zile de restriște din anii 1916-1918 și episodul din bătălia de pe Argeș (București: Institutul de Arte Grafice ”Tiparnița”, 1928), 68-69.

[9] Elena Th. Emandi, Din anii de durere. Pagini trăite (Bârlad: Tipografia C. D. Lupașcu, 1919), 80-81, 78.

[10] Vezi Bogdan Popa, “Copii la război. O sută de ani de la refugiul cercetașilor (1916-1918)”, Revista Bibliotecii Academiei Române, Anul I,nr.2, iunie-decembrie 2016, p.61-69.

[11] Petre R. Petrescu, O experiență școlară: o școală normală mixtă la sat (Iași: Pavel Suru, 1918), 3-8, passim.

[12]Pia Alimăneștianu, Însemnări din timpul ocupației germane (1916-1918) (București: Corint, 2017), 43.

[13]Alimăneștianu, Însemnări din timpul ocupației germane, 44-45.

[14]Alimăneștianu, Însemnări din timpul ocupației germane, 46.

[15]Alimăneștianu, Însemnări din timpul ocupației germane, 91, 83-84.

[16]Alimăneștianu, Însemnări din timpul ocupației germane, 129-130.

[17]Pillat, Siluete din familia Brătianu, 132.