În Toma, rațiunea și credința se completează reciproc

A doua duminică după Învierea Mântuitorului este dedicată Sfântului Apostol Toma, Biserica dorind să ne aducă în atenție atitudinea sa, la început neîncrezătoare, apoi profund credincioasă.

 
Episodul descris de Sfântul Apostol Ioan (Ioan 20, 19-31) este atât de emoționant, nuanțele istorisirii pe care le prezintă sunt atât de bogate, încât ne-ar trebui ore întregi să le analizăm pe toate. În cele ce urmează, însă, vă propun spre meditație doar unele dintre acestea.

Între îndoială rațională și credința entuziastă

În seara zilei Învierii, Iisus S-a arătat pentru prima dată discipolilor Săi, care L-au primit cu teamă și înfrigurare. Ușile fiind închise, Iisus a apărut, deodată, în locul unde erau adunați și i-a binecuvântat cu atât de cunoscutele cuvinte: „Pace vouă!”. Atunci, bucuria lor izbucnește, căci ei realizează că, așa cum spusese, Iisus a înviat cu adevărat. Însă unul dintre ei, anume Toma, nu era acolo în acel moment.

Istorisirea arătării lui Iisus, pe care i-o relatează mai târziu ceilalți apostoli, îl lasă pe Toma neîncrezător, iar în loc să se alăture bucuriei, el declară că, pentru că nu a văzut cu ochii săi, nu poate să creadă. După o săptămână, Iisus se arată din nou apostolilor, trecând iar prin ușile încuiate (ceea ce ne atrage atenția asupra faptului că trupul Domnului este acum spiritualizat, cum vor fi, de altfel, și trupurile noastre după Învierea de Apoi). Hristos îl îndeamnă pe Toma să își pună degetul său pe urmele cuielor și să își așeze mâna pe coasta Sa. În urma acestor probe palpabile, Toma sfârșește prin a nu mai fi necredincios, ci credincios. El răspunde cu un act de credință care pare a fi cel mai complet, cel mai înfocat și cel mai profund dintre toate mărturisirile de credință din Scripturi, numindu-L pe Iisus “Domnul și Dumnezeul meu”.

Acest episod este încărcat de forță, pentru că introduce o nuanță negativă într-un context care ar putea părea euforic și miraculos; un accent realist și pesimist într-o atmosferă plină de bucurie. Exaltarea colectivă este astfel anulată, dar nu este acesta nici pe departe scopul relatării apostolului Ioan. Motivația este cu totul alta.

Toma ne spune că actul de credință nu este ușor, ceea ce ne împacă pe toți.

Să nu uităm că a fost o vreme în istorie când necredincioșii erau repudiați și marginalizați. Cu toate acestea trebuie să conștientizăm că a crede este dificil, căci în mod natural suntem neîncrezători. Astfel putem înțelege persecuțiile suferite de creștini pe parcursul primelor patru secole ale erei noastre. Pe măsură ce Biserica a devenit o formă de civilitate, iar creștinismul o religie de stat, rolurile s-au inversat. Așa că doar la o privire superficială am putea spune că e simplu să ai credință. Acest lucru a devenit evident astăzi, când, nu doar că în societățile noastre actuale s-a răspândit necredința, ci chiar s-a ajuns până acolo încât sunt considerați nebuni cei credincioși. În anumite culturi occidentale oamenii devin din ce în ce mai incapabili de credință. Și cu toate acestea ei rămân credincioși, veți vedea cum.

Credința ca dar și har

Pentru noi, ca și pentru credincioșii dintotdeauna, credința nu este o evidență, ci este o certitudine. Este certitudinea unui dar primit, a unei lumini din înălțime, a unui har. De aici se naște respectul nostru pentru toți oamenii, credincioși sau necredincioși. Și de aici vine rugăciunea prin care cerem ca darul acesta să fie oferit tuturor. Dar aceasta nu rămâne doar o rugăciune, ci devine comunicare și catehizare. Cum am putea, de altfel, de vreme ce am primit un dar atât de mare, să nu facem cunoscută tuturor celor pe care îi întâlnim vestea cea bună, pe care am primit-o?

„Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 29). Este foarte important să subliniem cuvintele rostite de Iisus în acest context deoarece ele au fost înțelese în spiritualitatea creștină ca fiind cea de a 10-a fericire din Noul Testament: a crede fără să vezi, a crede în baza mărturiilor lui Toma și ale celorlalți apostoli, în baza învățăturii revelate și păstrate în Biserică.

Spunând acestea, Iisus se gândea la noi, cei care, la mai bine de 20 de secole după apostoli, am primit aceeași revelație ca și ei. În grădina Ghetsimani, Iisus s-a rugat pentru ei, pentru ca aceștia să nu își piardă credința. La fel s-a rugat și pentru noi: „Dar nu numai pentru aceștia mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor” (Ioan 17, 20). Iar acum, fără să Îl fi văzut, Îl iubim; fără să Îl fi văzut, tresărim de o bucurie de necuprins în cuvinte, căci știm că Iisus este Unul născut, Care a înviat din morți și S-a înălțat în slavă, de-a dreapta Tatălui.

Așadar, dacă noi, credincioșii, realizăm că am primit credința noastră ca un dar de la Dumnezeu, atunci facem cu toții parte din aceeași categorie cu apostolii. Acțiunea noastră în har se reunește cu cea a fondatorilor Bisericii, energia noastră poate fi la fel de capabilă de a menține vie Biserica și în mileniul trei. Biserica tuturor timpurilor se regăsește astfel refăcută în Unicul, dar și unica bucurie a lui Dumnezeu: credința noastră! Iar dificultatea noastră de a crede, cum a fost și în cazul lui Toma, se regăsește ea însăși ca semn, pentru toți cei în care, în mod tainic, darul lui Dumnezeu nu s-a transformat încă în act.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

*Cuvânt de învățătură la Duminica a II-a după Paști (a Sfântului Apostol Toma)

Citeste si...