Lanțul slăbiciunilor frânt*

Un tânăr care crescuse în frică de Dumnezeu,

Locuia-n aceeași casă, într-un sat, cu tatăl său.

Mama sa demult murise, în ziua nașterii sale,

Tatăl, însă, avu grijă până să se facă mare.

Ajuns la maturitate, când avea treizeci de ani,

Tânărul găsi o fată, fiică a unor țărani.

Evident c-a sa iubire a pendulat înspre fată

Și făcea eforturi, bietul, ca iubirea să-și împartă

Între tatăl ce-l crescuse cu iubire de părinte

Și fata care intrase în sufletul său cuminte.

A sosit și ziua-n care tânărul, cu bucurie,

Și-a manifestat dorința s-o ceară-n căsătorie.

N-a refuzat țărăncuța, însă avu o dorință

Și-l rugă să i-o respecte dacă va fi cu putință:

„După ce vom face nunta și mă duci la casa ta,

Aș vrea să-ți alungi bătrânul, că nu-l vreau în preajma mea.

Mergi și spune-i, de îndată, să-mi arăți că mă iubești.

Dacă nu, rămâi cu dânsul până ce îmbătrânești.”

Auzind aceste vorbe, tânărul s-a întristat

Și-a rămas mai multe zile fără grai și-ndurerat.

În tot felul gândul sumbru inimioara i-o străpunge:

Cum s-accepte el ideea, propriul tatăl să-și alunge!?

Stând așa în tulburare, parcă cerul se deschide

Și o lumină suavă sufletul trist i-l cuprinde.

În mintea lui răvășită, un gând bun se zămislește:

„Mergi la tata și îi spune ceea ce fata-și dorește!”

Nu ezită nici o clipă și pleacă încrezător

Tatălui său să îi spună ca un fiu risipitor:

„Tată, tu mi-ai dat viață, ai trudit mult pentru mine,

Ai trăit în văduvie, numai să îmi fie bine.

M-ai educat creștinește, de toate m-ai învățat,

Niciodată pân-acuma nu m-ai lovit sau certat.

Eu ți-am ascultat cuvântul de părinte iubitor,

Iar de am greșit vreo dată ai fost bun și iertător.

Ascultându-te, adesea m-am ferit de fărdelegi,

Însă astăzi îți cer sfatul și te rog să mă-nțelegi:

După cum știi, am o fată și-am cerut-o de soție,

Mi-ai dat binecuvântare să mergem la cununie.

Însă are o dorință la care-am gândit prelung.

După sfânta cununie vrea din casa să te-alung.

Nu vrea nicicum să trăiască cu tine-n aceeași casă.

M-a forțat să-ți spun aceasta, de nu, pleacă și mă lasă.

De când mi-a-ncredințat gândul tot mereu mă frăsuiesc

Cum să fac una ca asta , tu doar știi cât te iubesc!

Dă-mi un sfat, ca totdeauna, ce să-i spun și cum să fac

Ca să rămân și cu tine și iubita să-mi împac.”

„O, feciorul meu preadulce, este simplu, dragul meu.

Totul este providență, nimic fără Dumnezeu!

Să nu te-ntristeze-aceasta, îi zice bătrânul sec,

Facem nunta de poveste, iar a doua zi eu plec.

Însă am doar o dorință, dacă vei să mi-o plinești,

Când eu voi pleca din casă, tu, te rog, să mă-nsoțești

Până la un loc anume, nu departe, pe-o colină,

Unde este o răchită ce umbrește o fântână.

După ce vom bea din apă, ca dintru apa cea vie

Eu voi pleca mai departe tu te întorci la soție.”

Ascultând aceste vorbe, fiul lesne se-nvoi,

Însă se temea de clipa când actul se va plini.

Trist, a mers i-a spus și fetei că tatăl va accepta

Și, imediat după nuntă, fără dubii, va pleca.

Toate fiind pregătite, fac o nuntă ca-n povești

După obiceiul vremii și rânduieli creștinești.

Iar dacă au fost plinite după cum fu plănuit,

Era mulțumit bătrânul, văzând fiul fericit.

A doua zi după nuntă, tatăl, fără remușcare,

Așa cum se învoise, era gata de plecare.

Roagă pe noră să-și lase soțul ei cu el să vină,

Doar ca să îl însoțească până la acea fântână.

„Bine, zice nora-n grabă, însă vreau să merg și eu.”

„Nu, îi replică bătrânul, și te jur pe Dumnezeu…!

Rămâi bună gospodină și fă ceva de mâncare

Că vei avea bucurie, azi e mare sărbătoare!”

Tânăra soție-acceptă și-și privește socrul rece

Rămâne în prag uimită și lasă pe soț să plece.

Cei doi pleacă împreună, fără să-și spună nimic,

Și ajung curând la locul dinainte stabilit.

Fiul își dezbracă haina și de-o creangă o atârnă.

Bătrânul cu-o treucă veche scoate apă din fântână.

Beau tăcuți din apa rece, însă fiul îl întreabă,

Pe când tatăl se ridică și voi să plece-n grabă.

De ce tată pân-aicea tu mi-ai zis să te-nsoțesc?

Nu-nțeleg ce se întâmplă, spun-mi să mă dumiresc.”

Bătrânul, brusc se oprește, fața i se întristează,

Ochii-i se umplu cu lacrimi, apoi zgomotos oftează;

Își îmbrățișează fiul cu iubire părintească,

Printre lacrimi și suspine începe să povestească:

„Fiule, vreau să-ți dezvălui un profund mister al meu,

Tu păstrează-l pentru tine, așa cum l-am păstrat eu.

Ceea ce faci tu acuma, cu stoicism de spartani,

Este fapta mea întoarsă de acum treizeci de ani.

Ceea ce faci azi cu mine e ceea ce eu am făcut.

Pân-aici l-am dus pe tata, așa cum el mi-a cerut.

Nu e nou nimic sub soare, totul e repetitiv,

Numai Dumnezeu e stabil, restu-i totul relativ.

Iată de ce eu atuncea repede am acceptat

Ca imediat după nuntă să vă las plecând din sat.

Răul care-l faci la altul se întoarce înapoi

Dacă nu în viața asta, sigur în cea de apoi.”

Auzind aceste vorbe tânărul, în disperare,

Cade în genunchi îndată și smerit cere iertare:

„Tată, te-am ascultat totdeauna, însă azi tu mă ascultă:

Ne-ntoarcem la casa noastră, indiferent ce se-ntâmplă.”

Sărutându-i mana dreaptă s-au întors la casa lor,

Astfel fiu-a frânt în două lanțul slăbiciunilor!

A trăit mulți ani bătrânul. Nora i-a dat opt nepoți.

Hristos și-a odihnit chipul cel nemuritor în toți!

*Concluzie lirică la pericopa evanghelică din duminica a XXX-a după Rusalii

You may also like...