Legea trebuie împlinită și în duhul, nu doar în litera ei*

Duminica a 30-a după Rusalii încheie șirul celor patru duminici care aduc în atenția noastră pericope evanghelice ce zugrăvesc în diferite ipostaze oameni bogați puși în situația de a ajuta, de a face milostenie, de a renunța la o parte din ceea ce au primit de la Dumnezeu, izvorul tuturor darurilor: Bogatul nemilostiv și săracul LazărPilda samarineanului milostiv, Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, Dregătorul bogat-păzirea poruncilor. Nu este deloc întâmplătoare această așezare calendaristică a fragmentelor evenghelice în luna din an când roadele bogate adunate la sfârșit de toamnă umplu cămările creștinilor gospodari, când de regulă oamenii se aprovizionează pentru perioada rece din an, asigurându-și un confort care să le asigure traiul decent și supraviețuirea fără griji.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

În această alergare de a-și asigura ziua de mâine sau strictul necesar, omul uită să se gândească și la cei care nu își pot permite lucruri care de cele mai multe ori reprezintă un minim necesar traiului zilnic și care pentru a supraviețui au nevoie tocmai de o parte din ceea ce prisosește unora sau este risipit de alții. Totodată, aceste pericope sunt așezate înaintea și la începutul Postului Crăciunului pentru a atrage atenția celor care se pregătesc pentru întâmpinarea sărbătorilor de iarnă, că nu abundența culinară sau spectacolul luminilor, nu luxul decorațiunilor interioare și nici competiția realizării inovatoare a cadourilor dau savoare evenimentului atât de așteptat, ci tocmai simplitatea trăirii spirituale, renunțarea duhovnicească, solidaritatea față de cei lipsiți sau aflați în suferință. O masă de Crăciun nicicând nu este mai bogată decât atunci când ai umplut și alte mese în fața cărora, datorită ție, pot simți și cei flămânzi savoarea bucatelor, o haină niciodată nu este mai călduroasă decât atunci când știi că ai îmbrăcat și pe cei goi, lipsiți și oropsiți.

Sunt așezate la începutul postului aceste pericope ca o invitație la a reflecta tocmai la starea de smerire a Celui pe Care ne pregătim să-L cinstim, la Dumnezeu care Se face om, care Se naște ca cel mai sărac dintre oameni, într-o peșteră, neprimit de semenii Săi pentru care a venit să moară pe cruce. Nu ne putem apropia de Hristos Domnul făcut om decât fiind asemenea cu El, imitând viața Sa și împlinind poruncile Sale, smerindu-ne, dăruindu-ne, sacrificându-ne pentru cei care nu pot trăi decât prin noi

Duminica a 30-a după Rusalii relatează întâlnirea dintre un tânăr bogat, care își conducea viața după preceptele mozaice, și Hristos Domnul. Din dialogul relatat de evanghelistul Luca înțelegem că era un exponent de seamă al neamului său, un om căruia cu greu îi putea reproșa cineva ceva. Ce era acest tânăr pentru societatea iudaică de atunci? Ieșea în evidență cu ceva? El împlinea Legea din copilărie, de fapt crescuse într-un mediu moral și religios sănătos, într-o familie de oameni corecți, chibzuiți, care au știut să investească la timp, cărora „le rodise din belșug țarina” (Luca 12,16), și care, pentru că erau la adăpostul avuțiilor, departe de sărăcie și lipsuri, își puteau permite să împlinească preceptele mozaice cu ușurință. Tânărul Îl iubea pe Dumnezeu care fusese atât de bun cu el, își iubea părinții care îi lăsaseră moștenire o avere consistentă, nu avea nevoie să fure sau să ucidă pentru a-și asigura existența, nu avea nevoie să fie desfrânat pentru că averea îi putea permite să angajeze o nuntă cu oricine i-ar fi poftit inima, nu trebuia să-și mai dorească nimic din ceea ce avea aproapele său. Totuși, era nemulțumit. Pe toate le împlinise așa cum se cerea în Lege, dar nu era bogat și în inima lui. În mod paradoxal, cu cât bogăția sa era mai mare, cu atât mai mult se simțea golit în lăuntrul său.

Nu știu dacă aroganța, dorința de a-L ispiti pe Învățător, mândria sau lauda de sine, nemulțumirea sau neîmplinirea ori chiar dorința sinceră l-au determinat pe tânăr să adreseze lui Hristos o întrebare care, de altfel, adună în sine reflecția omului din toate timpurile și locurile, civilizațiile și religiile: „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 18, 18). Își putea da lesne seama cam ce putea însemna bucuria pe care orizontul lumii și al imediatului cotidian îi puteau oferi cu generozitate. Simțea zilnic bucuria celor lumești și nu-și putea refuza nimic. El era oarecum întruchiparea idealului societății iudaice: tânăr, bogat, moral și entuziast. Ce-și putea dori mai mult un iudeu de vârsta acestui tânăr?

Dar viața veșnică? Aceasta era întrebarea care îl frământa la capătul tuturor bucuriilor pe care le încercase în scurta sa existență. Oare ce trebuia să facă pentru a o moșteni și pe ea? Ținea poruncile și era totuși nedesăvârșit, pentru că tot universul său personal se regăsea în sfera lui „a avea”.

L-a  surprins totuși răspunsul lui Hristos care l-a trimis la împlinirea poruncilor din Lege. Așa cum a răspuns și Avraam bogatului nemilostiv, care din Iad îl ruga să trimită pe Lazăr la frații săi pentru a-i opri de la viața pe care o trăiau fără măsură: „Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei”(Luca 16, 29). S-ar fi așteptat din partea Învățătorului să-i ceară împlinirea vreunei porunci despre care încă nu auzise, știind foarte bine că erau destule, sau chiar să-i spună că mai importantă decât toate era una pe care poate, din greșeală, o ignorase.

Credea în viața veșnică, în fericirea pe care Părintele Avraam i-o putea oferi și pentru aceasta împlinise poruncile. Pentru fiii lui Israel aceasta era condiția moștenirii vieții veșnice, iar el o îndeplinea. De aici înțelegem că întrebarea era adresată retoric sau poate că era o nouă încercare la care era supus Învățătorul, Cel care era perceput oarecum ca un iudeu care încalcă Legea, dezlegând Sâmbăta și a Cărui ucenici mănâncă boabe de grâu fără să se spele pe mâini, după datina bătrânilor (Matei 15,2).

Răspunsul lui Hristos îl surprinde. Pentru a moșteni viața cea veșnică îndeplinea condițiile, însă pentru a fi desăvârșit trebuia să vândă tot ce avea și să împartă săracilor, adică trebuia să devină asemenea celor pe care cei mai mulți dintre conaționalii săi îi disprețuiau, renunțând la beneficiile de care se bucura din punct de vedere social și care îi erau asigurate de statutul său. Trebuia de fapt să renunțe la ceea ce era, la ceea ce aprecia și la valorile în care  credea. Să renunțe la tot ceea ce familia îi lăsase ca moștenire de generații. Împlinirea poruncii care îi asigura câștigarea desăvârșirii: „vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; apoi vino și urmează Mie” (Luca 18,22) ar fi anulat efortul tuturor înaintașilor din spița neamului din care provenea. Ar fi devenit astfel asemenea apostolilor: săraci din punct de vedere social, dar plini de Dumnezeul pe Care Îl urmau, cu Care se îmbogățiseră, hrănindu-se și îmbrăcându-se cu cuvântul Său. Putea să devină asemenea apostolilor care lăsaseră toate îndată, așa cum Petru a lăsat la malul Mării Galileii toată averea sa și Îl urmase pe Cel care îi schimbase fundamental viața și modul de a înțelege existența.

De altfel, la întrebarea apostolului Petru care zice: „Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi oare ce va fi?” (Matei 19, 27), Mântuitorul îi răspunde: „Adevărat zic vouă, că voi cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi  pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică” (Matei 19, 28-29). Aceasta este răsplata celor care renunță la sine, la tot ce reprezintă la un moment dat și își asumă o viață nouă în Hristos ca pregustare a vieții veșnice încă din lumea aceasta.

Decalogul adus lui Israel de Moise din Muntele Sinai era o scară a cărei trepte puteau ridica pe om până la înălțimea spirituală la care ajunsese Moise, reprezentând ceea ce putea oferi mai bun efortul omului de a se autodepăși, de a-și încorda voința, simțirea și mintea în efortul de a întâlni pe Dumnezeu. Noutatea pe care o aduce Iisus prin Evanghelia Sa și pe care o face cunoscută și tânărului bogat este aceea că omul, pentru a se înălța, nu are nevoie de surogate exterioare, ci  trebuie să se smerească, pentru a se îmbogăți spiritual trebuie să sărăcească, pentru a se regăsi trebuie să renunțe la sine, pentru a se umple de Dumnezeu trebuie să se golească de sine. Așadar, calea întâlnirii cu Dumnezeu în inima omului, încă din lumea aceasta, ca pregustare a adâncului de lumină transfiguratoare pentru viața veșnică, este calea paradoxului existențial, în care cele două planuri ele existenței, spiritual și material, se interferează și se resping reciproc.

Tânărul dregător este paradigma împlinirii Legii în litera ei, la nivelul superficial al înțelegerii. Nu întâmplător Hristos reproșează în multe rânduri acest formalism sau credința de suprafață a celor responsabili de implementarea preceptelor Legii, împlinită din obligație religioasă, cu detașare: „Acest neam Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8).

Surprins de cuvintele Mântuitorului, tânărul a plecat întristat, nu a avut curajul lui Zaheu sau hotărârea apostolilor, îi era prea greu să renunțe la tot ce avea, nu avea forța de a-și asuma un destin la picioarele lui Hristos, ci avea nevoie de siguranța pe care doar averea și statutul social  i-o puteau asigura. Prin întristarea sa el a arătat Învățătorului că nu era liber în raport cu averea sa, că nu el o stăpânea, ci era stăpânit de puterea ei. Această opțiune a tânărului din Evanghelie, de a rămâne cu averea sa, este și alegerea multora dintre noi, care trăim

 

 

 

 

într-o societate în care totul se cumpără şi totul se vinde, într-un neoliberalism care se permanentizează şi unde nimic nu mai are valoare. Observăm cu toţii că se instalează peste tot în lume împărăţia capriciilor, a plăcerilor imediate, a ceea ce un filozof german numea “gagnism” (Cuvântul vine de la expresia spaniolă “no tiengo gaña” şi a fost generat de  următoarea  istorioară: Se spune că un diplomat occidental juca golf în una din ţările Americii latine. Un copil se angajase să-i adune mingile. La un moment dat copilul a devenit capricios şi n-a mai voit să alerge după mingi, ceea ce l-a indignat pe diplomat. Acesta i se adresă: “Puştiule du-te şi-mi adu mingile că-ţi dau 20 de pesetas”.  “Nu vreau !”  fu răspunsul băiatului. “Bine, iată îţi ofer 25 de pesetas, dar du-te”. Acelaşi răspuns, ” Nu vreau… !”  “Dar de ce nu mai vrei ?”   “Pentru că n-am chef”, fu răspunsul puştiului). Se pare că trăim într-o astfel de societate în care domină gagnismul, mai ales între tineri… Auzim adesea: „N-am chef!“, „Nu mai vreau !“  etc.  Consider că, tocmai în acest tip de societate – a plictiselii, a indolenţei – Biserica poate avea un rol deosebit.  Ea poate da un nou impuls acestor oameni care riscă să-şi piardă orientarea în viaţă. Trebuie să ofere ceea ce, în aparenţă, nu mai serveşte la nimic, ceea ce este inasimilabil, dar care, la sfârşit, va lumina şi va restabili echilibrul vieţii. Altfel spus, Ea va trebui să vorbească, ca oarecând Sfântul Pavel atenienilor, despre Acel « Dumnezeu necunoscut » ca de ceva ce, pentru ei,  nu mai este necesar, consumabil, palpabil, dar care  va trezi, cu siguranţă, celui ce nu mai are niciun chef, gustul vieţii, al existenţialităţii, al frumuseţii creaţiei.

Ştim că una din marile dificultăţi pentru a face cunoscut cuvântului lui Dumnezeu în acest tip de societate și în fața omului actual, tânăr sau vârstnic, este faptul că Biserica trăieşte într-o lume a vorbelor goale, a inflaţiei de cuvinte, a parlajului publicitar, a demagogiei oamenilor politici, a imaginilor omniprezente şi obsesionale ale mass-media. În acest context este foarte greu să se găsească un limbaj adecvat, care să se facă accesibil şi edificator și care să consolideze o concepție despre viață care să aducă mutații în modul de a gândi și simți modern. Cred, totuşi, că frumuseţea limbajului liturgic, al cântării bisericeşti şi cel al rugăciunii, ar redeschide oamenilor și în special tinerilor de astăzi gustul ascultării cuvântului edificator. Vorbele părinţilor duhovniceşti şi ai oamenilor rugăciunii ies în evidenţă fără publicitate. Atunci, când apare la televiziune un părinte îmbunătăţit așa cum au fost Teofil Părăian, Arsenie Papacioc, Constantin Galeriu sau Părintele Cleopa parcă te cheamă la lumină şi pocăinţă, iar prezenţa lor nu poate fi decât o mărturie a frumuseţii chipului nemuritor al lui Dumnezeu din noi, iluminat de Duhul Sfânt. Atunci simţim ceea ce spunea d’Arnoux « Dacă lumea nu mai crede azi în Dumnezeu este pentru că  nu mai funcţionează o mărturie, iar această mărturie suntem noi ». Însă, când Biserica are încă « mărturii » care mai fuzionează cu energia Duhului Sfânt se naşte încă o speranţă.

Ne-am bucura să putem răspunde tânărului de astăzi la o întrebare care să cuprindă în sine toate frământările unei generații mistuite de setea de veșnicie, arătându-i calea smeritei cugetări la adevăratele valori care pot edifica și salva un neam.

 

*Cuvânt de învățătură la Duminica a 30-a după Rusalii, Dregătorul bogat-păzirea poruncilor, Luca 18, 18-27

Citeste si...