Maica Agafia Borcea: O filă nouă în Patericul românesc

IPS Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului: „Maica Agafia a fost cea care ne-a crescut duhovniceşte, după moartea mamei, care a trecut la Domnul de tânără, la doar 48 de ani. Maica Agafia, fiind sora mamei mele, ne-a povăţuit şi mulţi am luat calea către mănăstire la sfaturile ei. Am fost tot timpul în legătură cu sfaturile ei duhovniceşti, fiindu-mi ca o mamă spirituală, mai ales pentru faptul că datorită ei eu am intrat în mănăstire, la Sihăstria, în 1969. În permanenţă m-a supravegheat sufleteşte. Casa ei de la Văratec era ca un fel de mănăstire, iar eu mă duceam pe la dânsa, cu dragoste şi respect, mai ales în perioada cât am fost la seminar şi la facultate. A fost alături de mine şi la călugăria mea, la Mănăstirea Bistriţa. Pentru noi, familia, şi pentru obştea Mănăstirii Văratec a fost o maică rugătoare, căreia nu i-a lipsit pravila niciodată, nici cea de obşte, nici cea personală”.

whatsapp_image_2019-07-06_at_08.32.48
whatsapp_image_2019-07-06_at_08.38.04
 

„Mi-a fost dat de la Dumnezeu să întâlnesc in periplul vieţii mele de smerit călugăr numeroase chipuri de părinți îmbunătățiți și de maici evlavioase, care au avut o înrâurire esențială asupra formării mele ca fiu al Bisericii lui Hristos. Paternitatea duhovnicească reprezintă cadrul esențial al plămădirii noii făpturi duhovnicești născute din baia spovedaniei curate şi hrănite cu harul izvorât din cuvântul plin de Dumnezeu al părintelui ce este responsabil de creșterea şi accederea îndumnezeitoare a fiilor săi spirituali. Motivat de anumite împrejurări, unora le-am creionat, în cuvinte, portretul, altora le păstrez vie amintirea, pomenindu-i în rugăciuni, pentru a păstra comuniunea cu dânșii, adică pentru a adăuga dragostea mea la cea a lui Dumnezeu pentru ei. Comuniunea filială cu părintele duhovnicesc trebuie să rămână într-o continuă stare de tensiune harică ce comunică dinamic harul smereniei şi ascultării, singurele căi ce pot media înţelegerea adevăratei comuniuni cu Dumnezeu – Părintele cel veșnic. Viaţa mistică a Bisericii, cu tot complexul trăirilor sale, stă sub semnul tainei, al spiritualităţii ce este incompatibilă cu palpabilul, cu senzorialitatea. M-am întrebat adeseori, fără să caut un răspuns  anume cu materialitatea, de ce la mulți călugări sau la anumiți oameni evlavioși, în casele lor, între in chiliile lor, icoanele care înfățișează pe Mântuitorul, Maica Domnului, sau diferiți sfinți, se găsește şi fotografia unui ierarh deosebit, sau a unui duhovnic harismatic, chiar a unei călugărite îmbunătățite, sau, pur şi simplu, a mamei sau a tatălui? La început mi s-a părut inadecvat, știind că numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm, iar pe sfinți să-i cinstim ca pe niște prieteni şi casnici ai Lui. Meditând mai profund asupra acestui obicei, cred că nu este o impietate faptul de a așeza între sfinți şi a-i cinsti în mod deosebit pe cei ce i-am avut cândva modele în împlinirea noastră duhovnicească sau intelectuală, ci este, mai curând, un fel de răsplătire şi recunoștință pe care o aducem celor ce ne-au stat la căpătâiul formării noastre ca oameni între oameni. Deci, iată cum fotografia mentorului devenirii noastre se transformă în portret şi, apoi în icoana, pentru a fi așezată în pinacoteca sufletului nostru pururea. Prin capacitatea lor de modelare a sufletului după asemănarea prototipului Hristos, au scos la iveală frumusețea și puritatea Lui, Care ia chip în noi şi Care, prin darul botezului şi al lucrării mistagogice, ne desăvârșește şi maturizează devenirea până la vârsta deplinătății întru El. Aceasta este adevărata vocație a paternității sau maternității duhovnicești.

Cred că fiecare dintre cei ce am fost chemați să slujim în Biserica lui Hristos a avut șansa să stea în preajma unor ierarhi de renume, duhovnici iscusiți, profesori de referință, dar şi a unor maici duhovnicești, numai Dumnezeu, a devenit paradigmatică pentru unii dintre noi. Personal, nu am fost lipsit de o astfel de şansă. Mi-a trimis Dumnezeu pe parcursul vieţii diferite personalități, oameni înduhovniciți despre care am mai amintit fie în scris, fie în alte forme de prezentare. De data aceasta însă, doresc să prezint o smerită călugăriță trecerea ei în odihna lui Dumnezeu, poate constitui o autentică pagină de pateric. Este vorba de schimonahia Agafia Borcea de la Mănăstirea Văratic, căreia voi încerca să-i schițez un succint portret pentru a arăta că, într-adevăr, Dumnezeu ,,pe cele a cărei viată, acum, după neputincioase le vindecă, iar celor cu lipsă le dă har”. In cei peste 200 ani de existență neîntreruptă, lavra Sfântului Cuvios Iosif din poienile Văraticului a fost locul unde şi-au dedicat viaţa lui Hristos, trăind după poruncile Evangheliei, câteva mii de călugărite. Istoria nu le păstrează tuturor numele, ci doar pe ale celor care s-au remarcat prin viaţa de sfințenie, plăcută lui Dumnezeu, dar şi în organizarea administrativ-gospodărească a mănăstirii. Aceasta nu înseamnă că celelalte, ale căror nume s-au uitat nu au fost plăcute lui Dumnezeu, pentru ca El știe şi cheamă pe nume pe fiecare şi afirmă pe unul sau pe altul, după voia Sa cea sfântă. Dacă ar fi consemnate viețile tuturor celor cunoscute şi necunoscute de istorie, S-ar putea adăuga multe texte hagiografice în Proloagele sfinților români. Maica Agafia nu a fost mare în ochii oamenilor şi nu a avut o funcție deosebită în ascultarea mănăstirii, nici vreo demnitate aparte în ordinea umană, dar a fost o maică deosebită pentru că a ,,să fie mare întru smerenia ei”. Pentru vrednicia ei, monahiile şi preoții slujitori ai mănăstirii au luat-o în judecata lor bună, nu pentru că ar fi fost o dorință specială a ei, ci pentru că Dumnezeu a ales-o să fie icoană a demnității și devoțiunii, cu un comportament ireproșabil, aureolat de corectitudine, onestitate şi bun simț. N-a fost uşor, căci vremurile erau tulburi şi nestatornice, dar ea a știut  să se lupte permanent cu sine, cu neajunsurile vieții, încât, am putea spune că s-a jertfit pe sine în mod voit pentru Dumnezeu, pentru sfânta mănăstire, făcându-se pe sine un model pentru acele monahii care s-au angajat la osteneală, luând jugul cel bun al lui Hristos în perspectiva desăvârșirii. Ființa sa radia pace şi blândețe, te uimea prin comportamentul ei atât de smerit. La plecarea ei în lumea drepților, pe buzele tuturor apăreau spontan cuvinte ca acestea: ,,A plecat la Domnul rugătoarea noastră; ,,A rămas un loc gol in Biserica Mănăstirii Văratic”, ,,Maica Agafia nu mai este printre noi, a chemat-o Hristos pe care mult L-a iubit; ,,Maica Agafia printre noi, ci cu nu se mai roagă îngerii în ceruri”, ,,S-a stins o candelă în Mănăstirea Văratic, maica Agafia mai roagă cu noi, căci s-a mutat la ceruri, ,,Puteai să fixezi ceasul după programul de pravilă al maicii Agafia”, ,,Astăzi Psaltirea maicii Agafia nu s-a mai deschis, ,,Maica Agafia a fost o maică duhovnicească care nu a lipsit niciodată de la pravila bisericii”, ,,Ceaslovul maicii Agafia astăzi a rămas închis pe măsuța de rugăciune din chilia sa, ,,S-a stins un far rugător în Mănăstirea Văratic, ,,Maica Agafia nu se mai roagă în biserica mănăstirii noastre, ci în cer. Doar din aceste câteva expresii spontane ale maicilor din mănăstire, ne putem da seama care a fost dimensiunea duhovnicească trăit autentic după poruncile Evangheliei. Urmărind modul de viața şi experiența trăirii ei cu Dumnezeu, cred că maica Agafia Borcea putea spune, ca şi Sf. Apostol Pavel, ,,Nu mai sunt eu care trăiesc, ci Hristos trăiește în mine, Viața mea este Hristos” (Gal. 2, 20). Într-adevăr, din cei aproape mea este 87 de ani câți i-a dăruit Dumnezeu pe pământ, 67 i-a dedicat în exclusivitate lui Dumnezeu. In ceea ce privește biografia maicii Agafia, aceasta este foarte simplă. Se poate reduce la doar 2-3 fraze: s-a născut în satul Stănița, județul Neamţ, pe 13 noiembrie 1925, în ziua Sf. Ioan Gură de Aur, autorul Sfintei Liturghii. Probabil de aceea maica Agafia iubea aşa de mult Sf. Liturghie. Este primul copil, din cei 8 ai familiei Gheorghe şi Maria Borcea. Școala primară a făcut-o în satul natal, iar la 20 de ani neîmpliniți a plecat la Mănăstirea Văratic, unde a rămas până și-a dat obștescul sfârșit, în ziua de l iulie 2012, tocmai când în biserica mănăstirii se oficia slujba de priveghere «Așezarea veșmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne şi a Sf. Ștefan cel Mare». Aceasta ar fi scurta biografie a maicii Agafia. Însă, dacă ne aplecăm şi analizăm chipul maicii Agafia din punct de vedere duhovnicesc, atunci scurta biografie se transformă în sinaxar, iar experiența ei isihastă în pagină de pateric.

Din cei 87 de ani, 67 i-a petrecut în Mănăstirea Văratic. Așadar, primele virtuți care au caracterizat-o pe această călugărită smerită au fost statornicia şi ascultarea, ele fiind în același timp şi fundamentul pe care a fost zidit întreg edificiul spiritual al vieții ei. A mulțumit tot timpul lui Dumnezeu că, în perioada de prigonire de către regimul comunist, nu a fost izgonită din mănăstirea în care Dumnezeu i-a îndreptat pașii din tinerețile ei.

Crescută în familie de autentici creștini ortodocși, tânăra Elena (numele ei de botez) Borcea a primit primele învățături de la părinți. Tatăl ei care se numea Gheorghe Borcea (intelectualul satului – avea liceul, iar pe atunci o astfel de performanță aducea un plus de reputație între cetățenii comunității) şi mama sa, Maria, care avea să devină, după moartea soțului, călugăriță, purtând numele de Mariami, i-au fost primii mentori în ale credinței. Preotul care a botezat-o, Dumitru Stan, a avut şi el o înrâurire asupra acestei tinere. De fapt, maica Agafia a pomenit toată viaţa în rugăciunile ei pe preotul Dumitru care i-a fost primul duhovnic şi a îndemnat-o să-şi ia crucea şi să urmeze lui Hristos în viaţa de mănăstire. Aceasta se petrecea în primii ani instabili de după cel de-al Doilea Război Mondial. Știa vrednicul preot că pentru un tânăr credincios, monahismul este cea mai bună cale pentru a se desăvârși. De aceea nu a fost o surpriză, ci, mai curând o împlinire a părinților şi a preotului care a exercitat întâia paternitate spirituală asupra ei. Maica Agafia, la chemarea lăuntrică a lui Hristos, în anul 1945 a plecat la Mănăstirea Văratic, unde erau deja, de mai multă vreme, două călugărițe din rudenia sa: maicile Agafia Gălbează si Veniamina Rădeanu. Mănăstirea Văratic este cunoscută în a avea două tipuri de viața monahală, idioritmică şi cenobitică, iar cele două maici urmau pe cea idioritmică. Viitoarea maică Agafia a deprins acest tip de trăire monastică, care este mult mai anevoioasă decât cealaltă.

Mult mai târziu, când am descoperit ce înseamnă viaţa călugărească, mi-am dat seama cât de greu este să te desăvârșești trăind de fapt două tipuri de viată în același timp, cea de obște şi cea de sine. De fapt, mănăstirea Văratic este, am putea spune, atipică din acest punct de vedere. Sistemul combinat de viată monastică a facilitat ca, în toate perioadele istoriei acestei mănăstiri, într-un perimetru destul de întins, să-şi ducă viaţa câteva sute de călugărițe. Chiar şi-n timpul comunismului ateu, soborul mănăstirii era constituit din aproximativ 400 de călugărițe. La maica Agafia am văzut cum se împletesc in chip armonios viaţa de sine şi cea de obște. Cele 24 de ore ale zilei ea le petrecea într-un ritm metronomic. Maica știa să transfigureze timpul. Adapta activitățile cotidiene din casa sa cu al bisericii mănăstiri. Nu întâmplător, expresiile unei maici de la moartea sa a fost si aceasta: ,,Puteai să fixezi ceasul după programul de pravilă al maicii Agafia”. Într-adevăr, toată viața ei a adaptat timpul liturgic, adică pravila de obște, cu pravila particulară. Nu știu dacă i-a lipsit vreodată rugăciunea de seară sau de dimineață, la care adăuga, după rânduiala stabilită cu duhovnicul ei, acatistele, canoanele de rugăciune şi toate celelalte. Știa Psaltirea pe de rost. Psalmii erau delectarea ei. Cititul Psaltirii de acasă îl alterna însă cu cel al Laudelor bisericești. Dacă la Biserică în timpul liturgic obișnuit se citea o psaltire pe săptămână, maica Agafia, acasă, mai citea încă odată aceleași catisme, ca la Biserică. În timpul Postului Mare, când, conform tipicului, la biserică se citesc două psaltiri, maica Agafia, acasă, făcea la fel. Niciodată nu i-a lipsit canonul călugăresc de închinăciuni şi metanii. Bogorodnița (canonul de rugăciune către Maica Domnului) nu rămânea niciodată nefăcută, excepția timpului pascal. Am văzut metanierul ei cu care-şi făcea canonul călugăresc. Este pur şi simplu tocit de atâta folosire. La 80 de ani făcea metanii cu atâta agilitate, încât uimea pe toate călugărițele mult mai tinere decât ea. Deci a fost o călugărită a pravilei, rugăciunii, eliminând din viața ei celelalte griji ce țin de lume. Ființa sa radia pace şi blândețe, încât te dezarma prin comportamentul ei atât de smerit. Era o bucurie să o întâlnești şi să-ți vorbească îngăduitor despre preocuparea ei esențială: mântuirea sufletului. Vorbea cu tine, dar mintea ei era la rugăciunea inimii: “Doamne, lisuse Hristoase…”. Cred că dobândise de mult rugăciunea curată, ceea ce mă face să cred ca toată viața ei a fost o Liturghie, sau o rugăciune perpetuă. De multe ori am văzut-o plângând în timpul rugăciunii şi, din când în când, un oftat profund îi sacada plânsul, gusta din stările de har sau din extazul mistic. După orele de rugăciune, pe fața ei se instala acea teofanie și mulțumire, încât îți dădeai ușor seama că a vorbit cu Dumnezeu.

Avea o grijă permanentă pentru mântuirea sufletului. Maica Agafia, tot ce împlinea, ca ascultare, avea o valoare soteriologică, raportând totul la Dumnezeu şi la Judecata de Apoi. Avea permanent conștiința datoriei şi ascultării, iar după orice lucrare mulțumea lui Dumnezeu şi-L ruga să se recunoască în fapta pe care a făcut-o în numele Lui. Vorbirea ei era fermă, dar, în același timp, duhovnicească. După fiecare convorbire cu ea, te simțeai mai ușurat şi liniștit. Maica Agafia nu a râvnit niciodată la ceea ce nu-i aparținea; chiar de nu avea,  spunea că are tot ce îi trebuie, era ferm convinsă că trebuie să consume ceea ce a putut obține prin munca mâinilor ei. Mila oferită o primea cu greu şi în toate avea dreaptă socoteală. Eleganța şi confortul n-au de viată însoțit-o în timpul vieții, condițiile de viață n-au depășit regula monastică, iar sărăcia voită o găseai de la ușa chiliei. Maica Agafia, de tânără venită în mănăstire, a părăsit toate, ieșind din centrul dragostei părinților ei pentru dragostea lui Hristos. Ea şi-a consacrat viața Mirelui Hristos părăsind planurile personale şi firescul trăirilor specifice tinereții, trecând ,,ascultarea” în planul lui Dumnezeu, tăindu-şi voia în duhul Sfinților Părinți. Pentru maica Agafia, tăcerea primul pas către suflet, către profunzimile ființei ei. Cu tăcerea stătea în chilie, cu tăcerea mergea la Sfânta Biserică, cu tăcerea şi-a împodobit sufletul cu multe virtuți. A fost o maică răbdătoare şi necârtitoare. Dumnezeu a dat acestei maici, aparent firavă şi neputincioasă, virtutea răbdării. Nu am auzit-o niciodată să vorbească de rău pe cineva, nici chiar pe ighemonii timpului, care au silit călugării să părăsească mănăstirea după promulgarea Decretului 410, de tristă amintire pentru cinul monahal. De fapt, avut imensa şansă să nu cadă sub incidența acestui decret. Dar, pentru aceasta, a mulțumit tot timpul lui Dumnezeu că a rămas în mănăstire, unde s-a rugat pentru cei din afara ei, precum şi pentru călugării şi călugăritele care au avut de suferit de pe urma decretului. De asemenea, a făcut tot posibilul să ocrotească şi să acopere pe tinerele care au reușit să vină la mănăstire în timpul acelui decret. Pe actuala stareță Mănăstirii Văratic, nepoata ei, maica Iosefina Giosanu, şi pe maica Acachia, verișoara ei, stareța Mănăstirii Războieni, aproape doi ani, le-a ținut ascunse să nu le descopere ochii iscoditori ai autorităților vremii. Maica Agafia nu a fost doar o maică duhovnicească, ci şi o intelectuală. Puteai aborda cu ea aproape orice temă teologică şi nu numai. Citea cu regularitate Sfânta Scriptură şi comentariile Sfinților Părinți. A citit Filocaliile de mai multe ori, iar Viețile Sfinților le citea aproape în fiecare an, după mersul timpului liturgic. Deși se arăta simplă şi smerită, atunci când vorbea părea un veritabil orator și dascăl duhovnicesc. Avea un scris corect, gramatical impecabil, care se asemăna cu cel al copiștilor si caligrafilor de odinioară şi asta e evident din scrisorile pe care le trimitea rudeniilor şi prietenilor cu care purta corespondență. Acestea erau pline de învățături documentate, ceea ce dovedește că era și o bună cunoscătoare a Scripturii şi a Sfinților Părinți. Maica Agafia, pentru Mănăstirea Văratic, nu rămâne o poveste, ci rămâne un model, o icoană, o lumină care a înlăturat negura păcatului şi a potolit furtunile. Maica Agafia a avut plămâni duhovnicești de aceea a înțeles înseamnă nevoința şi smerenia. Nu s-a retras în pustie, dar şi-a lidat viaţa duhovnicească într-un mod propriu de nevoință. Evident că maica Agafia mai avea şi alte virtuți pe care nu este timpul şi locul să le descriem în amănunțime. Poate cineva, cândva, se va mai cu acrivie să le repertorieze. Sau poate mai sunt altele pe care numai Dumnezeu le știe! Însă, din acest succint portret în cuvinte, pe care am încercat să îl creionez acestei maici, putem totuși deduce că, într-adevăr, această călugăriță smerită a fost şi rămâne nu numai pentru Mănăstirea Văratic, ci pentru monahii şi monahiile din vremea noastră, o pildă de trăire în apărarea şi propovăduirea valorilor spirituale monahale şi creştine. Maica Agafia ne-a demonstrat că în secolul vitezei, al internetului şi al vieţii secularizate se poate trăi autentic după poruncile Evangheliei Mântuitorului Hristos. Concluzia pe care o putem trage este aceea că indiferent de schimbările vremii şi mutațiile galopante ale secolului, dacă rămânem încorporați în iubirea lui Hristos Cel veșnic, vom putea pregusta darul comuniunii hristice dincolo de iminența succesiunilor temporale şi a circumscrierilor spațiale. Maica Agafia este un exemplu în acest sens, prezența sa duhovnicească în grădina Maicii Domnului de la Văratic fiind paradigma așteptării eshatologice specifice monahismului universal. Să rămânem asemenea ei în dragostea lui Hristos, plini de virtuți și întru nădejdea vieții veșnice”.

(Text preluat de pr. Daniel-Ionel Marari din cartea părintelui Arhiepiscop Ioachim Giosanu, Panteonul sufletului  meu -portrete de preoți, monahi și monahii, Editura Filocalia, Roman, 2015, pp. 191-202)

Citeste si...