Maica Domnului, mister nepătruns și inepuizabil izvor de daruri duhovnicești
Pe parcursul întregului an liturgic, Sfinții Părinți ai Bisericii au stabilit mai multe sărbători dedicate Maicii Domnului, cu scopul de a marca fiecare eveniment important al vieții sale. La data de 8 septembrie prăznuim Nașterea Maicii Domnului, apoi Intrarea sa în templul din Ierusalim, 21 noiembrie), ca în primăvară să cinstim Bunavestire (25 martie), iar la finalul anului bisericesc să pomenim momentul Adormirii ei (15 august).
Astăzi cinstim Bunavestire, prilej de a medita la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu într-o manieră diferită. Să nu uităm că ea a fost în prealabil angajată ca și Marta, în slujba lui Iisus, întrucât ea L-a hrănit și crescut pe Mântuitorul, iar pentru aceasta ea a devenit mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii. În fața ei depunem toate grijile vieții noastre cotidiene.
Maica umanității salvate
Una dintre trăsăturile impresionante ale slujbelor bizantine, ca de altfel ale tuturor formelor de manifestare a vieții spirituale în Ortodoxie, este cultul Maicii Domnului. Este semnificativ faptul că, în timp ce în Orientul creștin ne referim mereu la Maria mai ales în ipostaza sa de Theotokos (Maică a lui Dumnezeu), căci, practic, toate icoanele o reprezintă cu Pruncul Iisus în brațe – în Occident ea este în special numită Fecioara Maria, o ființă total diferită de noi în puritatea sa absolută și cerească, în distanțarea de orice pângărire trupească. De aceea dogma Imaculatei Concepții, respinsă de Ortodoxie, subliniază această diferență, făcând din Fecioara Maria o ființă cu adevărat aparte.
Nu putem nicicum ignora această diferență fundamentală de accent între cele două perspective în supravenerarea Maicii Domnului, dacă înțelegem ceea ce Biserica Ortodoxă a propovăduit de-a lungul întregii sale istorii. Preacinstirea Maicii Domnului nu este un cult în sine, ci este o lumină, o bucurie, care aparține vieții Bisericii în întregime. De altfel, un imn ortodox subliniază: „în ea toată creația își află bucuria”. De ce bucuria? Pentru că în iubirea și ascultarea sa, în credința și smerenia ei, ea acceptă să fie cea prin care se împlinesc scopul și rațiunea de a fi a creației: templu al Duhului Sfânt, umanitatea Domnului. Ea acceptă să își dăruiască trupul și sângele, adică, să devină trupul și sângele lui Hristos. Ea acceptă să fie mamă, în sensul cel mai deplin și profund al termenului. Pentru viața ei, smerită și iubitoare, ea a fost aleasă dintre toate creaturile pământului să fie Maica lui Dumnezeu. Astăzi ea a devenit noua Evă, noua Mamă, a umanității salvate, purtând la sânul său toate libertățile noastre.
Mijlocitoare pentru neamul omenesc
Chiar dacă în primele trei secole cultul său s-a manifestat mai discret și mai ales în comunitatea creștină a Ierusalimului, cu precădere în jurul mormântului din Ghetsimani, după Edictul de la Milan 313 și Sinodul III ecumenic (431) de la Efes, Fecioara Maria va fi mărturisită de creștini ca fiind Maica lui Dumnezeu sau Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) arătând prin aceasta evlavia și credința prezente în conștiința creștinătății dintotdeauna.
După mărturisirea arhanghelului Gavriil, Fecioara Maria s-a bucurat de cinstire încă din timpul vieții, persoana sa fiind asociată cu a Fiului lui Dumnezeu născut din ea. Așa se explică motivul pentru care Elisabeta o numește „Maica Domnului meu” (Lc. 1,43), arhanghelul Gavriil enunță în momentul Buneivestiri o adevărată doxologie marială (Lc.2,28-29) arătând posterității care este cu adevărat locul și gradul cinstirii ei între cetele de sfinți care înconjoară tronul Preasfintei Treimi, iar Fiul său preaiubit, cu mâinile răstignite care îmbrățișau lumea, o încredințează mijlocitoare pentru neamul omenesc: „Fiule, iată mama ta!” (In.19, 27).
Împlinirea profețiilor în persoana Fecioarei Maria
Maica Domului este rezultatul/întruchiparea efortului spiritual pe care de-a lungul istoriei generații întregi l-au depus întru nădejdea așteptării lui Mesia, căutând calea înălțării ființei umane până la treapta curăției celei mai înalte, mai presus de îngeri, capabilă să mijlocească nașterea mai presus de fire a Celui prin care au fost create toate.
În scrierile lor născute din întâlnirea cu Dumnezeu, profeții mesianici au înveșmântat în cuvânt rolul fundamental pe care cea mai curată ființă din Univers îl va avea în iconomia mântuirii omului. Împlinirea acestor profeții în persoana Fecioarei Maria a însemnat implicit începutul planului de mântuire a lumii, motiv pentru care ziua de preacinstire a nașterii ei este așezată la începutul lunii care deschide anul bisericesc. Prin cele două sărbători închinate Maicii Domnului, Nașterea și Adormirea, așezate la începutul și la sfârșitul anului bisericesc se exprimă clar ideea că ea este cea care naște pe Cel ce a creat timpul (Axa timpului) și Care pentru mântuirea omului își asumă firea umană născându-se în timp pentru a-l înveșnici, pentru a-l deschide veșniciei. Sărbătorile ei închid și deschid ciclicitatea șirului de sărbători din timpul anului liturgic în care fiecare zi vorbește despre timpul răscumpărat de casnicii și prietenii lui Dumnezeu, subliniind rolul Maicii de mijlocitoare a începutului mântuirii noastre.
O viață închinată slujirii lui Dumnezeu
Evangheliile sinoptice relatează cu discreție doar secvențe din viața Fecioarei Maria și nu întreaga sa viață, deoarece scopul fundamental al Scripturii este descoperirea nașterii ca Om a Celui necuprins, a lui Mesia Cel anunțat de profeți, și mărturisirea dumnezeirii Sale, însă, ca un ecou al acestora, Protoevanghelia lui Iacov (145 d.Hs) istorisește în mod special viața celei prin care Dumnezeu se face om pentru ca pe om să-l îndumnezeiască.
Copilăria petrecută în casa părintească până la vârsta de trei ani și apoi petrecerea la Templul din Ierusalim sub îndrumarea preoților și ocrotirea îngerilor sunt etapele spirituale ale devenirii Fecioarei, care au pregătit-o pentru întâlnirea maternală cu Fiul lui Dumnezeu. Ele ne vorbesc despre o viață închinată slujirii lui Dumnezeu și despre împlinirea unui plan dumnezeiesc de pregătire a Fecioarei Maria care, potrivit relatării Protoevangheliei lui Iacov, petrecea mult timp în rugăciune și era hrănită de înger. Această realitate ne duce cu gândul la poporul ales care, în timpul celor 40 de ani de peregrinare, a fost hrănit cu mană cerească, la Ilie, care în timp de foamete era hrănit de un corb, sau la Sfântul Ioan Botezătorul, care, în văile întinse ale Iordanului, consuma efemeridele pustiului. Petrecerea ei ascetică și mintea înălțată la Dumnezeu confirmă adevărul evanghelic care vorbește despre hrana spirituală necesară desăvârșirii omului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, iar timpul petrecut în dialog cu Dumnezeu în Templul din Ierusalim era menit să o pregătească pentru a fi capabilă să ocrotească în pântecele său pe Însuși Cuvântul lui Dumnezeu.
Maica Domnului este rodul rugăciunii și darul binecuvântat al lui Dumnezeu oferit umanității, nu doar venerabililor săi părinți, Ioachim și Ana. Este semnul iubirii lui Dumnezeu revărsată peste omul rănit de păcat, și semnul împlinirii timpului răscumpărării. Totodată, numele primit la naștere, Maria, („Aleasa Domnului”, Regina” Ps. 45, 10-18) el însuși poartă în sine semnificațiile vocației sale de Împărăteasă aleasă a Cerului întrupat. Nașterea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu, ca rod al lucrării Preasfintei Treimi, oferă garanția posibilității prezenței lui Dumnezeu în om, având ca paradigmă a începutului acestei comuniuni teandrice însuși momentul asumării misiunii maternale de către Maica lui Dumnezeu. Ființa ei plăpândă, dar atât de curată, s-a învrednicit a primi înlăuntru pe Cel pe care Universul nu poate să-L încapă arătând prin aceasta cheia înțelesului întâlnirii euharistice a omului cu Dumnezeu.
Imaginile simbolice sub care este înfățișată Maica Domnului
Ipostazele celei care s-a învrednicit a fi mai sfântă decât toți sfinții au fost surprinse de Sfânta Tradiție și de Biserică într-o serie de imagini simbolice.
Maica Domnului este Scara chenotică pe care Dumnezeu coboară treptele înomenirii și apoi mai adânc până în inima Iadului, unde înfige crucea pătimirilor Sale. Totodată este și scara pe care a urcat umanitatea, înălțându-se cu fiecare generație, pe treptele înalte ale curățirii până ce, la capătul de sus, la ușa cerului, ea, ca pârgă a ceea ce a putut naște mai curat omenirea, a devenit sălaș preacurat și casă a lui Dumnezeu-Betel, așa cum a fost numit locul unde Iacov așezându-și capul pe piatră a avut acel vis.
În ipostaza de Călăuzitoare sau însoțitoare pe calea vieții, care în Creștinism apare ca o mare învolburată, Maica Domnului este numită și Steaua Mării (Maris Stella) care călăuzește umanitatea naufragiată spre punctul cardinal al Răsăritului speranței ieșirii din moarte spirituală, spre adevărata Viață sau Izvorul vieții celei adevărate întruchipate de Hristos – „Calea, Adevărul și Viața”.
Poarta pe care nu a intrat decât Dumnezeu sau Ușa Vieții, denumire identificată în textul mesianic de cartea lui Iezechiel, 44, 1-3 ne zugrăvește imaginea Fecioarei aleasă dintre toate femeile pentru a da naștere Celui născut din veci din Tatăl fără de mamă, iar în istorie, născut din mamă fără de tată. Se arată prin aceasta originea dumnezeiască a Celui născut din ea și totodată nașterea mai presus de fire a Fiului întrupat fără a strica pecețile fecioriei Maicii Sale. Ea este poarta Vieții prin care Dumnezeu se face om și de asemenea, poarta milostivirii pentru cei care îi cer ajutorul și mijlocirea în rugăciune. Aceeași idee a pururea fecioriei este subliniată și în compararea Fecioarei cu Rugul aprins (Ieșirea 3,2) care ardea fără a se mistui.
Ea este Eva cea nouă, plină de har și de bucuria de a-L avea pe Dumnezeu ocrotitor, de a trăi starea de binecuvântare între toate femeile pentru rodul pântecelui pe care Îl purta ca pe o sămânță (Fac. 3,15) al cărei rol era acela de a germina îndumnezeirea firii umane și a zdrobi capul șarpelui. Icoana Buneivestiri evocă tocmai ideea de restaurare a comuniunii omului cu Dumnezeu, care prin răspunsul afirmativ al Fecioarei-Eva cea nouă- „iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”, îndreaptă neascultarea Evei celei dintâi și înstrăinarea omului. Este Mama prin excelență a tuturor celor care Îl au pe Hristos frate și Tată pe Dumnezeu din cer. Prin aceasta ea este înțeleasă și preacinstită ca Maică a Bisericii de fiecare creștin care înțelege să rămână în unitatea comuniunii euharistice.
Toate acestea sunt mărturii ale evlaviei populare, dar și imagini pioase desprinse din imnurile închinate de melozi ocrotitoarei fecioarelor, a monahilor și a Bisericii dreptslăvitoare, totodată ele fiind și icoane ale teologiei mariologice prin care s-a încercat exprimarea adevărurilor cu neputință de relatat în cuvânt. Acesta este și motivul pentru care în zugrăvirea chipului Preacuratei Maici este necesară cercetarea complexă a tuturor izvoarelor biblice, teologice, cultice, iconografice care doar împreună pot mărturisi rolul său în istoria mântuirii neamului omenesc.
Model pentru familia și tinerii de astăzi, dar și pentru despărțirea de lumea acesta.
Dumnezeu a vrut ca mântuirea să depindă de libertatea și demnitatea unei tinere smerite. Aceasta este Maria, care s-a născut ca fiecare dintre noi toți. Nașterea sa ca rod al rugăciunii stăruitoare și pline de speranță a părinților Ioachim și Ana este mărturia pilduitoare pentru familia contemporană care ne vorbește despre nașterea pruncilor ca dar pe care Creatorul a toate îl oferă celor care înțeleg să dea viață și să educe proprii copii cu responsabilitate și sub ocrotirea lui Dumnezeu. De asemenea, copilăria petrecută în pridvorul Împărăției lui Dumnezeu, în curăție și mintea înălțată la Dumnezeu poate fi o alternativă binecuvântată pentru tânărul de astăzi aflat la răspântia multor curente de opinie și alternative de import, care de cele mai multe ori îl bulversează, înstrăinându-l de ceea ce este și a primit ca moștenire culturală și spirituală.
Fiecare sărbătoare închinată Maicii Domnului trebuie să fie pentru noi un prilej de meditație la modul în care Fecioara Maria și-a consumat existența în curăție, la felul în care a înțeles să se pregătească pentru plecarea din lumea aceasta și întâlnirea cu Fiul său, la bucuria pe care a simțit-o gândind că despărțirea de lume înseamnă începutul unei noi existențe, a unei renașteri în Împărăția Cerurilor. Sărbătoarea de astăzi rămâne pentru noi un timp al meditației la felul în care înțelegem să ne petrecem timpul dăruit de Dumnezeu la nașterea noastră din nou de fiecare dată când ne apropiem de Sfântul Potir, la fiecare clipă a vieții noastre care poate fi începutul unei vieți noi dedicate lui Hristos, o viață demnă de credința noastră și de Evanghelia pe care o predicăm. Amin
