Biserica cu hramul „Sf. Voievozi”
Adresă Buhuși, Bacău
Telefon 0234.261.274
Stareț: Protosinghelul Macarie Costea

Mănăstirea Runc

În Marele dicționar geografic al României, volumul V, la litera „R”, Mănăstirea Runc apare ca fiind zidită de Ștefan cel Mare. Niciun alt document nu menționează acest lucru. Acest fapt s-a păstrat totuși în tradiția orală locală care atribuie marelui voievod, recunoscut în rândul sfinților de Biserica Ortodoxă (1992), așezământul monahal din apropierea orașului Buhuși. Cu atât mai mult, istoria luptelor lui Ștefan cel Mare confirmă o confruntare a acestuia cu Petru Aron desfășurată în gura Orbicului pentru ocuparea tronului Moldovei. Rezultatul acestei confruntări ar fi dus la construirea unei biserici de lemn în poiana Runcului pentru o mână de călugări care viețuiau deja aici. Tot aici ar fi construit din cărămidă un beci foarte mare pentru depozitarea proviziilor. Despre acest beci unii localnici recunosc că l-au demolat între anii 1960-1967 (timp în care mănăstirea a fost închisă), folosind cărămida la construcția caselor.
Mănăstirea Runc este menționată pentru prima dată la 1 aprilie 1695 pentru o donație făcută de medelnicerul (titlu dat în Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova, boierului care turna domnului apă ca să se spele pe mâini, punea sarea și servea bucatele) Ionașcu cu soția sa, Alexandra. Acest lucru le-a adus și renumele de ctitori, adică binefăcători sau donatori. Cu toate că sunt cunoscuți mai mult în părțile Bucovinei, unde construiesc o mănăstire la Ilișești în anul 1714, acest act dovedește faptul că ei au donat mănăstirii Runc, moșia Runcului și Tuțcanii – pe care o aveau de la tatăl jupânesei Alexandra, Tofan Sechil.
În pomelnicul ctitorilor mănăstirii se regăsește și Domnitorul Evstratie Dabija(1661-1665) împreună cu soția sa, Dafina. Cu toate acestea, puținii ani de domnie ai acestui domnitor nu-i confirmă construirea sau refacerea mănăstirii, ci, mai degrabă, faptul că pomelnicul ar fi scris în timpul domniei sale sau că acest domnitor ar fi acordat vreo scutire de bir fraților monahi.
Până la începutul secolului al XIX-lea, documentele timpului vorbesc mai mult despre nevoile materiale ale Mănăstirii Runc, asigurate și întărite de diferiți moșieri, și de problemele administrative ale acestor donații. Acestea din urmă umbresc viața duhovnicească și preocupările culturale și devin argument pentru transformarea acestei mănăstiri în biserică de mir, în 31 iulie 1810. Din zece călugări rămân doar doi, ceilalți fiind trimiși la alte mănăstiri de sub ascultarea Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi (1803-1842), care hotărăște totuși, păstrarea rânduielilor mănăstirești în ce privește tipicul slujbelor bisericești.
Ulterior, această biserică de mir cu rânduială mănăstirească, devine schit de călugărițe și funcționează așa până în anul 1860, când monahiile se retrag. După revenirea monahilor, viața mănăstirească se desfășoară nestingherit până în anul 1888. În acest timp, mănăstirea a cunoscut o nouă etapă de dezvoltare după cum reiese dintr-o descriere făcută în anul 1871: „Biserica este foarte solidă, fiind făcută din piatră, pardoseala este din piatră dreptunghiulară; alte lucruri în această biserică din timpul acela nu se află. În curtea acestei biserici, în partea dinspre miazăzi se află o casă cu mai multe odăi, care era locuința stariței. De la acea casă în direcția către răsărit, se mai cunosc urme de case mai multe, unde erau chiliile celorlalte călugărițe. Tot în curtea acestei biserici se află două beciuri de piatră tot de pe acel timp și care încă sunt solide. Pe la anul 1859 s-au mai făcut de către stat o școală foarte mare toată de cărămidă. Dar acum, toate acele case sunt pustii, dărâmate, cu excepția școlii care stă încă bine cu toate ale ei înăuntru. Asemenea și biserica este în stare bună, făcând în ea oficiu dumnezeiesc”.
Din anul 1888, mănăstirea a fost desființată și afiliată ca biserică de mir la parohia Lipoveni, județul Neamț, până în anul 1941, când, prin osteneala starețului Casian Cojoc, Mitropolia Moldovei aprobă reînființarea acesteia.
După cutremurul din 1940, mănăstirea intră în restaurare, continuată între anii 1948 și 1951-1952. S-a păstrat forma bisericii de odinioară iar interiorul a fost pictat.
Între anii 1953-1959, schitul este condus de starețul Sofronie Ungureanu, care reușește să crească numărul călugărilor la 30. Sub conducerea sa, mănăstirea Runc cunoaște un adevărat progres duhovnicesc începând cu înființarea unei școli monahale, săvârșirea zilnică a Sfintei Liturghii și a tuturor slujbelor, potrivit tipicului. Rânduiește apoi ca spovedania și împărtășania să se facă săptămânal, masa să se servească la trapeză și să se citească cuvânt de folos în timpul mesei. De comun acord cu soborul de monahi hotărăște scoaterea consumului de carne din mănăstire.
Decretul 410/07.11.1959 privind reducerea personalului monahal închide din nou mănăstirea, iar terenurile și imobilele acesteia sunt trecute în proprietatea statului. Biserica mănăstirii a fost afiliată mai întâi parohiei Racova și mai apoi parohiei „Sfânta Înviere” din Buhuși.
Nu după foarte mult timp, în 1967, mănăstirea a fost reînființată la cererea localnicilor, sub conducerea ieromonahului Isaia Țugurlan, venit aici de la Mănăstirea Bogdana. Sub conducerea sa se zidesc chilii pentru călugări în jurul clădirii ce a funcționat ca școală a statului și ulterior ca trapeză a mănăstirii. Se zidește apoi o clădire pentru găzduirea mirenilor în zi de sărbătoare și este consolidată clopotnița de lemn. În anul 1977 este transferat la mănăstirea Bogdana care, până atunci, funcționase ca spital de boli psihice.
In locul său este numit stareț ieromonahul Melchisedec Nicolau de la mănăstirea Hadâmbu-Iași. După ce se așează aici împrejmuiește mănăstirea cu gard din cherestea de brad cu stâlpi de fier pe bordură de beton, acoperit cu tablă, introduce curentul electric în anul 1983 și apă curentă de la un izvor din apropiere. Transformă trapeza mănăstirii în paraclis și se îngrijește de pictarea acestuia și de cele necesare slujirii. Se ocupă de întocmirea documentației tehnice pentru restaurarea bisericii mănăstirii, interior și exterior, dar, după ce primește aprobarea în iunie 1986, moare câteva luni mai târziu, în urma unei boli necruțătoare, la data de 19 martie 1987.
Continuitatea stăreției este asigurată de Arhimandritul Emilian Panait transferat aici la 22 martie 1987 de la Catedrala episcopală din Huși. După instalare se finalizează lucrările de pictură în anul 1988, executate de pictorul Gheorghe Matei din Arad, se înzestrează biserica cu mobilier sculptat din stejar masiv, cu veșminte, vase și obiecte liturgice, policandre din alamă și cărți de cult. Toate aceste au condus la sfințirea bisericii de către P.S. Eftimie Luca al Romanului și Hușilor pe data de 2 octombrie 1988.
Se renovează construcțiile anexe existente, se construiesc altele noi, printre care și clopotnița actuală a mănăstirii zidită pe locul celei vechi care se deteriorase, având o înălțime de 23 m și 5 clopote. S-au redeschis cursurile monahale și s-a reluat rânduiala după care în mănăstire nu se mănâncă carne.