Mărturisirea purtătoarelor de miruri
Stătea Fecioara tristă, sub cruce, pe Golgota.
Și își veghea Fiul, ce-abia mai respira.
Alăturea de dânsa, Apostolul Iubirii,
Făcea parte din triptic – icoana nemuririi.
În mijlocul durerii, la trei după-amiază,
Pe mama Sa, iubirii, Iisus încredinţează.
Apoi, în fapt de seară, strigând, El îşi dă duhul.
Se năruie tot cerul, se-ntunecă văzduhul!

Iubirea şi lumina în iad au coborât,
Ca să salveze omul cel din pământ zidit.
Nu poţi cuprinde-n minte acest mister străin!
Cum dragostea se naşte în ură şi în chin!?
Iisus, murind pe cruce, e semn că ne iubeşte,
Iar dragostea Lui mare pe toți ne adumbrește.
Aşa cum scoica moare, când face-o nouă perlă
Şi noi ne naştem iarăşi din dragoste fidelă.
Când s-a născut IUBIREA pe braţe fu purtată,
Cu EA tot universul, în mâini de Preacurată.
La punerea în criptă, aceleaşi braţe sfinte,
Aşază, cu iubire, Viaţa-ntre morminte.
O lacrimă de mamă e cel mai sfânt mister!
Ea sfarmă piatra arsă şi porţile de fier.
Iubirea mamei Sale, cu geamătul curat
A auzit azi Fiul şi-apoi a înviat!
Maria, Preacurata, cu cele cinci Marii,
Au întâlnit pe Domnul în ziua cea dintâi.
Hristos a dat poruncă să facem pomenire
De viața lor curată trăită în iubire.
*
Biserica străbună cinsteşte cu credinţă
Pe Miryam Fecioara, cu cinci mironosiţe,
Iar cea mai cunoscută din sfintele femei
E Sfânta Magdalena, descrisă de Matei.
Ea, dis-de-dimineaţă, aleargă la mormânt
Să ungă cu miresme trupul Lui cel sfânt.
Ajunsă în grădină, uimită constatase:
Era gol mormântul, căci Domnul înviase!
Primii martori și propovăduitori ai Învierii
Ȋnainte ca purtătoarele de miruri să mărturisească realitatea Ȋnvierii, a trebuit ca Maica Domnului, purtătoarea Iubirii Absolute în pântecele ei, să mărturisească, în tăcere, durerea crucii care o zdrobea sub greutatea Fiului ei răstignit și încărcat cu păcatele întregii lumi. „Stătea Fecioara tristă, sub cruce, pe Golgota”. Starea de mâhnire apăsătoare a Maicii Domnului era provocată de greutatea crucii Fiului. Ea stătea sub cruce, pe când Fiul ei stătea pe Cruce, pentru că o biruise. Cel răstignit biruise crucea, nu crucea biruise pe Fiul. Nu crucea sub care stătea Fecioara o umbrea pe ea, ci Fiul ei răstignit pe ea o lumina. „Fecioara stătea sub cruce”, pentru că la umbra crucii era lumina Fiului. Iisus era răstignit pe cruce, iar Fecioara Maria era răstignită pe lumina Lui.
Acolo, „sub cruce”, Fecioara „își veghea Fiul”! „Ȋși veghea Fiul” la lumina lui. Lumina Fiul răstignit îi dădea puterea Maicii Lui ca să-L vegheze. Lumina de veghe de pe cruce avea ca în trei zile să explodeze în Lumina mântuitoare a lumii cu mii de raze. Maica Domnului, în iubirea ei desăvârșită, veghea de fapt sub cruce Lumina lumii. Numai cea care-a născut Lumina întrupată putea veghea Lumina. Stătea de veghe la picioarele Fiului răstignit și în același timp la căpătâiul lui Adam cel vechi, aflat la picioarele lui Hristos. Eva cea nouă stătea de veghe la căpătâiul împlinirii făgăduinței de mii de ani.
Ȋmpreună cu „Apostolul Iubirii”, Fecioara Maria făcea parte din „icoana nemuririi”. „Icoana nemuririi” este icoana alcătuită din Iubirea întrupată, din purtătoarea Iubirii întrupate și din mărturisitorul iubit al Iubirii. Apostolul Ioan stătea „alăturea de dânsa”, de Maica Domnului, nu alături de cruce, nici alături de Fiul. El stătea alături de cea de la care putea învăța tăcerea iubirii, singura care va dăinui până la final. Alături de Fiul, Ioan nu putea sta, pentru că nu era Iubirea, ci doar un chip iubit al Ei. Alături de cruce, însă, va sta după Ȋnălțare, pentru că nu va putea mărturisi Iubirea decât alături de cruce.
„Ȋn mijlocul durerii”, „pe mama Sa, iubirii, Iisus încredințează”. Pentru Iisus și cei de lângă El totul se măsura-n durere și suferință. Atunci o-ncredințează pe mama Sa iubirii. De fapt, Iisus îi împărtășește lui Ioan o taină. Ȋi încredințează pe Maica Lui, cea care îi va amplifica, prin tăcerea ei, iubirea față de Ȋnvățătorul. Poate că Ioan a putut scrie atât de frumos despre Iubire, pentru că a avut în grija sa pe Maica Iubirii.
„Apoi,…strigând, El își dă duhul./Se năruie tot cerul, se-ntunecă văzduhul!” „Se năruie cerul” pentru că re-creația era pe punctul de-a se desăvârși. „Se-ntunecă văzduhul” pentru că-n scurt timp avea din nou „Să fie lumină!” „Să fie” din nou, prin Iubirea răstignită, lumina pierdută de Adam. De aceea „Iubirea și lumina în iad au coborât”, pentru ca zidirea năruită să fie reclădită. Fără îndoială că nu numai „la început a fost iubirea”, ci și la sfârșit va fi iubirea. „Nu poți cuprinde-n minte acest mister străin!”. Dumnezeu fiind prin firea Sa iubire, Iubirea este însăși Firea, Existența și este firesc să biruie în final, așa cum a biruit pe cruce, coborând la iad „că să salveze omul”. Nu există, de fapt, decât o singură taină, un singur mister: Misterul Iubirii Supreme. Acest mister face ca „dragostea să se nască în ură și în chin!” Dragostea se naște acolo unde este nevoie de ea, adică pe pământ. Aici, Iubirea nenăscută (Tatăl), prin Fecioara Maria, naște ca om pe Fiul Ei (al Tatălui) născut din veci. Cu cât eviți mai mult iubirea, cu atât chipul Iubirii din tine îți dă libertatea să o faci. Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „atunci când Cel ce părea ca a luat, ca om, necurăția, terminând rânduita iconomie pentru noi, a urcat la sfârșit la Tatăl (prin jertfă) și a ajuns în Sânul Lui (la deplina comuniune ca om cu El). Atunci a lepădat și părerea că a fost ca noi în moarte și necurăție. Atunci a fost preamărit ca Dumnezeu de toți, ca Sfântul Sfinților, ca unul ce umple de strălucire toată creația, dând duhurilor oamenilor să poată lupta împotriva a tot ce-i poate întina”.
„Dragostea Lui Iisus” murind pe cruce, „pe toți ne adumbrește”. A fi adumbrit de dragostea lui Iisus înseamnă să fii așezat la umbra ei. Moartea lui Iisus pe cruce te așază în starea de umbrit al dragostei, iar Ȋnvierea te așază în starea de luminat al iubirii. Ești, am putea spune, așezat la umbra dragostei fără voia ta, în mod obiectiv, pentru că tot fără voia ta moștenești umbra libertății lui Adam. „Noi ne naștem iarăși din dragoste fidelă” pentru a putea dăinui conform planului Creatorului care ne-a făcut după Chipul Său. Până în momentul Ȋnvierii, noi ne nășteam din iubirea infidelă a lui Adam față de Cel care l-a creat. Infidelitatea manifestată prin liberul arbitru cu care a fost înzestrat primul om, care a ales să călce porunca, a fost corectată prin fidelitatea supremă a Fiului față de Tatăl. De aceea „ne naștem din dragoste fidelă”. Această fidelitate are caracter veșnic, pentru că a fost manifestată de Cel Impecabil prin ființa Sa.
Ȋnsăși Iubirea absolută s-a născut la plinirea vremii, din fidelitatea absolută a Fecioarei Maria față de Dumnezeu. Această fidelitate desăvârșită a fost criteriul alegerii Fecioarei de către Dumnezeu, fiind și motivul pentru care ea a acceptat ceea ce părea imposibil.
„Când s-a născut IUBIREA, pe brațe fu purtată”. Preacurata a purtat Iubirea-n brațe. Brațele Maicii Sale aveau să fie înlocuite de brațele crucii, pe care de bunăvoie le-a primit. „La punerea în criptă, aceleași brațe sfinte,/Așază, cu iubire, Viața-ntre morminte”. Imaginea aceasta este nemaipomenită! După naștere, Hristos primește, de bună voie, brațele crucii în locul brațelor Mamei, iar după moarte, renunță la brațele crucii, pentru cele ale Maicii Sale, care-l vor pune în mormât. Brațele crucii nu pot fi suportate decât în brațele Mamei. Iubirea Maicii Sale, alimentată din iubirea Lui, L-au făcut să simtă brațele crucii ca brațe ale iubirii. Maica Domnului Ȋl ține în brațe pe Fiul ei cu tot cu cruce! Numai Maica Iubirii are puterea de a purta în brațe Iubirea răstignită. Hristos răstignit, când privea de pe cruce pe Maica Sa, o privea simțindu-se în brațele ei.
Ȋnsăși Maica Vieții așază „Viața-ntre morminte”. Numai Maica Vieții poate așeza Viața-ntre morminte, „cu iubire”. Iubirea aceasta era semnul conștientizării Ȋnvierii, era semnul științei absolute a calității ei de Născătoare de Dumnezeu. Ea știa că-L așeza pe Dumnezeu în mormânt, că așeza Iubirea în mormânt. Acest lucru nu poate fi făcut decât cu iubire, cu lacrimile ei tainice și sfinte.
„Lacrima de mamă e cel mai sfânt mister!”, pentru că lacrima de mamă este lacrima amestecată cu durerea și cu iubirea. Este lacrima strigătului de durere, alături de lacrima oftatului de bucurie. Lacrimile de iubire ale Mamei Sale le-a simțit Fiul pe piatra veche și rece a mormântului nou. Mormântul nou săpat în piatra veche era inundat de lacrimile Mamei Sale. I-a auzit strigătul mut al lacrimilor „și-a înviat!”. Hristos a auzit strigătul asurzitor al lacrimilor calde ale omenirii prelinse pe fața înghețată în privirea așteptării. Vremea se plinise.
Hristos a înviat, iar Maica „Preacurată, cu cele cinci Marii, au întâlnit pe Domnul în ziua cea dintâi”. „Miryam Fecioara cu cele cinci Marii” au fost alese de Mântuitorul să fie martorii primi ai Ȋnvierii și tot ele au fost primii propovăduitori ai Ȋnvierii.
Ȋn ziua Ȋnvierii, purtătoarea de miruri, Maria Magdalena, „aleargă la mormânt”, „să ungă trupul Lui cel Sfânt”. Era graba izvorâtă din grija pe care I-o purtase și pe care I-o purta. Era purtătoarea grijii de-a înmiresma trupul Lui cu fidelitatea iubirii curate. Mironosițele erau purtătoarele neuitării, purtătoarele iubirii îngrijite de sufletul lor curat și ale grijii iubitoare de Dumnezeu.
Modelul purtătoarelor de miruri este modelul fidelității veșnice aupra Iubirii nemuritoare. Erau purtătoarele lacrimilor.
Lacrimile lor erau mirurile cu care voiau să ungă trupul lui Hristos. De aceea, după modelul lor, să ne străduim și noi să ne prefacem lacrimile în mir, ca ungând cu ele conștiința noastră păcătoasă, să înviem înaintea Ȋnvierii finale, pentru a putea învia atunci cu ochii înlăcrimați de realitatea lui Hristos în care am crezut o viață-ntreagă.
(Creație și re-creație, Arhiepscop Ioachim GIOSANU, Editura Filocalia, 2016)