Nouă apariţie editorială

La Editura Basilica a Patriarhiei Române a apărut recent volumul Constantin Vodă Brâncoveanu: viaţa, domnia, epoca.

„Pe bună dreptate, putem afirma că puternica persona­litate a Sfântului Constantin Brâncoveanu, domnitorul Ţării Româneşti (1688-J.714), domină istoria politică, socială şi culturală a românilor de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi primele decenii ale secolului al XVIII-lea.19711_p18vkc9ki8lp8i5lv61t39bt4a Bun diplomat în raporturile cu marile puteri vecine, care nu odată au ameninţat securitatea şi integritatea statului pe care l-a condus, Constan­tin Brâncoveanu a reuşit să ofere Ţării Româneşti o stabilita­te neaşteptată. Atent şi înţelept chivernisitor al celor materi­ale, a întărit stabilitatea geopolitică a ţării, atât de fragilă, într-o epocă de puternice prefaceri şi convulsii la nivel extern. Totodată, a deschis ţara influenţelor culturale ale Occidentu­lui care, alăturate celor greco-orientale şi aplicate substratului autohton, au generat o sinteză culturală şi artistică remarcabilă. în Epoca Brâncovenească, sub toate aspectele ei, cultura cunoaşte o dezvoltare fără precedent, iar realizările artistice, fie că avem în vedere arhitectura, sculptura, arta metalelor, pictura religioasă, broderia, gravura, tiparul etc., sunt rezulta­tul politicii interne foarte coerente şi conştiente a domnitorului în ceea ce priveşte importanţa Şcolii ca instituţie de învăţământ şi formare de elite intelectuale. Fiecare dintre aceste aspecte surprind imagini particulare, care asamblate într-un tablou general compun portretul unui geniu incontestabil.

Dar, nu ne putem opri doar la acestea!

Dimensiunea religioasă a personalităţii marelui voievod aco­peră şi copleşeşte toate celelalte aspecte ale vieţii sale lumeşti. Fără îndoială, Constantin Brâncoveanu este unul dintre cele mai evidente exemple ale manifestării Proniei Divine în istorie.

Când seimenii răsculaţi l-au ucis pe tatăl său, Papa Brâncoveanu, chiar în poarta bunicului său, postelnicul Preda Brâncoveanu, Dumnezeu a dat „gând bun“ uneia dintre slujitoarele casei care, ascunzându-l pe pruncul de numai un an, Constantin, a predat un alt copii ca fiind cel mai tânăr vlăstar al familiei Brâncovenilor. Mânia răsculaţilor, care doreau să stârpească urmaşii acestei familii, s-a năpustit asupra acelui copil nevinovat şi, probabil, jertfa aceasta l-a determinat pe viitorul domnitor să privească cu alţi ochi menirea lui în viaţa pământească.

Astfel, după o perioadă de asiduă pregătire intelectuală în tinereţe, Dumnezeu, Care-1 protejase prin mâna slujnicii, l-a chemat să urce pas cu pas treptele slujirilor administrative ale ţării, până când, pe negândite, a fost proclamat Domn al Ţării Româneşti. Recunoscător alegerii divine, el marchează începu­tul domniei prin punerea în circulaţie, pe cheltuială proprie, a Bibliei de la Bucureşti (1688), cel mai mare monument de limbă română de până atunci.

Înalta demnitate politică la care a ajuns nu l-a îndepărtat de slujirea şi mărturisirea lui Dumnezeu prin fapte, ci i-a făcut mai pregnantă conştiinţa lucrării Proniei Divine în chemarea lui spre această slujire. Este impropriu să spunem că a sprijinit arta tipa­rului, pentru că afirmaţia are caracter foarte limitativ. În realita­te, privite din perspectivă duhovnicească, tipografiile domneşti şi eparhiale din ţară, sau cele donate în Tiflisul georgian sau Alepul sirian, prin cărţile teologice şi de cult, publicate în româ­nă, greacă, georgiană sau arabă, de multe ori pe cheltuiala aceluiaşi Costandin Basarab Brâncoveanu Voievod, au luminat minţi­le şi au ajutat în rugăciune, nu doar pe creştinii din ţara sa, ci şi pe cei din întregul Orient ortodox. La fel, putem supune analizei şi celelalte elemente constitutive ale Epocii Brâncoveneşti. Dacă palatele de la Mogoşoaia sau Potlogi ne argumentează faptul că domnitorul a susţinut arhitectura, în realitate, această ştiinţă a fost desăvârşită prin sfinţirea ei prin rugăciune, în ansamblu­rile mănăstireşti de la Hurezi, Polovragi, Arnota, Mamu, Sâmbăta, Sinaia etc. La rândul lor broderia, orfevreria, sculptura şi pictura erau chemate să împodobească în special locaşurile de rugă­ciune şi mai puţin persoanele sau casele particulare, iar analiza poate continua…

Observând personalitatea domnitorului Constantin Brân­coveanu din această perspectivă, ajungem la o concluzie foarte relevantă: Prinţul aurului pământesc, aşa cum era supranumit în epocă, îi supune lui Dumnezeu bogăţia materială, transformând-o în locaşuri de rugăciune, decoraţii sau obiecte care împodobesc şi împlinesc aceste spaţii. Cu siguranţă, vorbim aici despre unul dintre cei mai mari ctitori ai Ortodoxiei pe care l-a dat neamul românesc, dar „mecenatul” său nu trebuie privit neapărat din per­spectiva zidurilor ridicate, cât, mai ales, din cea a sufletelor zidite duhovniceşte în şi cu daniile şi ctitoriile sale.

Pronia Divină este şi mai evidentă în moştenirea pe care voievodul Constantin Brâncoveanu a lăsat-o neamului care l-a zămislit şi Ortodoxiei pe care a sprijinit-o. Mazilit, deposedat de averea trecătoare, încarcerat, schingiuit şi, într-un final, executat, el a dobândit cununa cea neveştejită a muceniciei. Prinţul auru­lui pământesc s-a lepădat de cele lumeşti pentru a îmbrăca haina de lumină a Aurului Ceresc, sau aura sfinţilor, alături de fiii săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache Văcărescu, în ziua Adormirii Maicii Domnului în anul 1714. Foarte adesea se afirmă că ziua de 15 august a acelui an a fost una fatidică în care s-a consumat întreaga dramă a familiei Brâncovenilor, dar enunţul este mai mult decât relativ. Chiar dacă, prin executarea lor în această sfântă zi pentru creştini, intenţia iniţială a călăilor a fost aceea de a-şi arăta dispreţul şi a umbri importanţa sărbă­torii, chiar dacă în inimile apropiaţilor era jale, plângând despăr­ţirea vremelnică, Pronia Divină a transfigurat ziua de 15 august a anului 1714 în zi de bucurie duhovnicească: în bisericile ctitorite de el clerici şi popor înălţau rugăciuni pentru binefăcătorul lor, iar în ceruri îngerii pregăteau veşmintele nestricăcioase ale sfin­ţeniei, trecându-i numele în Cartea Vieţii Veşnice. Cel care toată viaţa mărturisise prin fapta bună a fost chemat şi la mărturia sângelui… Şi a făcut-o pe deplin, preferând să moară şi să rămână în conştiinţa neamului său ca „Domn Creştin”, decât să trăiască „turcit”. Prin aceasta, Martirul Constantin Brâncoveanu devine un exemplu nemuritor de statornicie a mărturisirii credinţei în Hristos prin faptă. Nu I-a închinat lui Dumnezeu doar simple lăca­şuri de cult, aşa cum, zugrăvit în tablourile votive ale bisericilor ctitorite de el, pare la prima vedere unui ochi mai puţin avizat, ci a rânduit sufletelor credincioşilor, contemporani şi urmaşi, loc de rugăciune; loc de închinare, loc de întoarcere duhovnicească la Părintele Ceresc.

De aceea, prin reeditarea lucrării de faţă, referitoare la domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu, cititorul este che­mat, încă odată, să-i cunoască Viaţa, să-i preţuiască Domnia, să evalueze Epoca, pentru ca să poată înţelege corect dimensiunea duhovnicească pe care o lasă posterităţii Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.

Nădăjduind că volumul prezent va contribui la îmbogăţi­rea cunoştinţelor noastre în ceea ce priveşte amploarea perso­nalităţii Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, ne rugăm Bunului Dumnezeu să binecuvânteze pe autori şi să ajute pe cititori să se îmbogăţească cu înţelegerea duhovnicească a exemplului faptelor lui”.

(Cuvânt înainte al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel)

Citeste si...