Osana

Hristos astăzi va să intre cu poporul în cetate
Și tu nu-l primești cu cinste și palmete înflorate.
Este semn că al tău suflet, adică icoana Sa,
Este negru de păcate și nu cântă „Osana!”.
Chiar de casa-i răvășită, lasă-L totuși ca să intre,
Să așeze o lumină ca prin ea să iei aminte
Că-n cămară e-ntuneric, praf și fărădelegi.
Să te-apuci cu umilință, cu o cârpă, să le ștergi.
Dacă nu este lumină, atunci tu nu vei putea
Să ștergi praful făr’delegii lipit pe icoana ta.
Deci Hristos vrea ca să intre astăzi la tine în casă.
Tu deschide-i cu iubire, invită-l să stea la masă.
Spală-I tălpile cu lacrimi și le șterge cu-n burete,
Roagă-L să iți dea putere, din iubire, să te ierte.
Vei simți o pace-n suflet, și cu sârg tu vei cânta
Cu toți cei ce azi îi cântă, din iubire, „Osana!”

Floriile

În Păresimi, prin Iisus, am pus mereu accent
Pe post, pe rugă și virtuți, trăind cât mai decent.
Dar drumul nostru cu Hristos va trece prin calvar.
Ramaneți toți să bem cu El și noi acest pahar.

Priviți, Hristos, stând pe asin, deja El a plecat,
Că mare parte din popor, îl vrea ca împarat.
Pornirăm toți cântând în cor, angelic Osana…!
Unii pun crengi de palmieri și flori, pe calea Sa.
Chiar și copiii jucăuși, urmară lui Iisus.
Simțeau, în inocența lor, că’I Dumnezeu de sus.
Doar fariseii murmurau și vrură să-i oprească.
Însă Iisus le-a demascat gândirea diavolească:
„De vor tăcea acești copii, vă spun, luați aminte!,
Că pietrele vor glăsui, iar voi veți fi morminte!”
Și tot mai tare ei cântau mărețul imn ceresc,
Iar Iisus îi mângâia cu gest dumnezeiesc.
Ierusalimul L-a primit în cânt și osanale,
Însă Iisus, în sinea Sa, la toți privea cu jale.
Știa din veci căderea lor, știa că nici o piatră
Nu va rămâne-n locul ei, din ura idolatră.
Mulțimile L-au aclamat până în fapt de seară,
Că astăzi cântă „Osana” , iar mâine zic: „Să moară”!
Iisus știa că jilțul său va fi un lemn murdar,
Știa că va fi răstignit ca cel mai rău tâlhar.

 

Floriile – începutul triumfal al drumului spre calvar

Ȋn perioada postului în special, decența creștinească a traiului cotidian nu poate fi manifestată decât prin accentul pus pe rugăciune și pe exersarea virtuților prin Hristos, Rugătorul suprem la Părintele Său și Postitorul absolut de slava Sa. Mântuitorul a postit nu doar cele patruzeci de zile pe muntele Carantaniei, ci este un post însăși golirea Sa de slava pe care o avea la Părintele Său mai înainte de a fi lumea (In.17,5), din iubire pentru om. Hristos nu se putea priva de nimic rău, pentru că El este Binele Suprem, ci doar de manifestarea plenară a dumnezeirii, pentru a se putea întrupa. Ȋn sensul acestei idei, cred că s-ar putea vorbi despre postirea de slavă a lui Hristos.

Retrăirea momentelor triumfale ale intrării în Ierusalim a Mântuitorului Hristos nu poate fi conștientizată decât prin virtutea răbdării calvarului care urma trimfului pământesc al duplicității celor care-L aclamau inconștienți, și care preceda triumful Ȋnvierii prin care li s-a redat tuturor accesul la sfințenie.
„Hristos stând pe asinul”, care nu cunoscuse jugul robiei, intră în Ierusalim în osanalele angelice ale celor schimbători. „Pornirăm toți cântând în cor, angelic Osana…!” Osanalele erau angelice, dar cei care le cântau nu era fixați în bine asemeni îngerilor, ci erau schimbători și vulnerabili. Era un cor al osanalelor angelice ale oamenilor. Oamenii nu aveau puterea menținerii constante a slăvirii lui Dumnezeu asemeni îngerilor. Și astfel, Ȋl primeau pe Cel pentru care imuabilitatea este atribut ființial al Său, pentru că doar „prin Iisus” poți pune accentul pe imuabilitatea stării tale de rugăciune și mărire a Celui Căruia te rogi.
„Unii puneau crengi de palmier și flori pe calea Sa.” Toți cei care-L întâmpinau, puneau „pe calea Sa”, crengile pomului cunoștinței binelui și răului, pentru a fi călcate de Cel care va zdrobi capul șarpelui.
„Copiii jucăuși urmară lui Iisus”. Cei inocenți și jucăuși, datorită vârstei lor, Ȋl urmau pe Cel imaculat prin ființa Sa. Copiii „simțeau în inocența lor că-I Dumnezeu de sus”. Sensibilitatea lor era dată de nevinovăția lor, dar inocența celor mari, era pervertită de dorința oarbă a unui împărat lumesc. „Copiii jucăuși” simțeau dumnezeirea, dar cei maturi care strigau entuziaști, în fapt, se jucau cu inocența lor, pe care-o vor pierde atunci cand vor striga „Să moară!” (Iisus „Știa din veci căderea lor, știa că nicio piatră/ Nu va rămâne-n locul ei, din ura idolatră). Sfântul Grigorie Palama spune că „acești copii s-au arătat mari teologi, iar imnul lor a fost un imn teologic, chiar dacă ei erau needucați și neînvățați”.

Cei mari „strigau”, copiii-n inocența lor „simțeau”, iar „fariseii murmurau” ca să-i oprească. Toate puteau fi oprite, și strigătul, și murmurul. Numai simțirea celor mici nu putea fi oprită. Poți opri un strigăt, un murmur, dar strigătul sau murmurul simțirii nu-l poți opri. Puritatea simțirii celor mici nu putea fi oprită. Inocența n-o poți opri, decât prin pervertirea ei odată cu trecerea timpului. De aceea „Iisus le-a demascat gândirea diavolească”. „Gândirea diavolească” este aceea prin care se încearcă alterarea inocenței cu care omul se naște. Hristos le spune: „Luați aminte! De vor tăcea acești copii, pietrele vor glăsui!” Raționalitatea creației sădită de logosul Creator și Mântuitor este cea care stă mărturie permanentă pentru pluritatea unitară și creatoare a lumii. Raționalitatea creației este mijlocul prin care omul și creația sunt îndumnezeite în Hristos.

„Și tot mai tare ei cântau mărețul imn ceresc,/ Iar Iisus îi mângâia cu gest dumnezeiesc”. Mângâierea cu gest dumnezeiesc este mângâierea dumnezeiască a Fiului Omului, adică mângâierea teandrică a Celui pregătit să trimită Mângâietorul, Cel care-I va face simțită mângâierea după Ȋnălțarea Sa la cer și Cel prin care-I va mângâia pe toți până la sfârșitul veacurilor.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „prezența lui Hristos înseamnă prezența iubirii de oameni și a îngăduinței, nu a dreptei judecăți sau a osândei. Hristos S-a întrupat și a venit în Ierusalim în chip de rob, ca mire și ca miel neprihănit care se dă pe sine spre jertfire, smerit ca picătura de ploaie ce cade pe lână fără să facă zgomot, iar prin acest chip umil El i-a răsturnat de pe tronuri pe cei puternici și i-a ridicat pe cei smeriti.”
„Mulțimile L-au aclamat până în fapt de seară”,… dar „Iisus știa că jilțul Său va fi un lemn murdar”. Acceptarea benevolă a crucii, a „lemnului murdar”, va produce în conștiința umanității posibilitatea de a trăi „decent”, decență fundamentată pe rugăciune, pe virtute și pe post. Copiii jucăuși, ca niște îngeri, cântau angelic „Osana”, mângâiați „cu gest dumnezeiesc”, în timp ce Hristos, așa cum a știut din veci căderea protopărinților și totuși, din iubire, i-a creat, la fel pre-știa căderea celor cărora florile de palmier pe care le foloseau acum pentru „Osana” le vor astupa ochii și conștiința, când vor striga, cu ură idolatră – „Să moară!”.
Cu toții trebuie să ne dorim ceea ce a câștigat tâlharul de pe cruce, iar „lemnul murdar” al fiecărui om să se transforme în jilț – pentru că orice lemn, oricât de murdar și de uscat ar fi, la originea sa a fost un pom cu viață în el, poate și cu roade, iar prin credința concretizată în faptă, poate că roadele vor apărea din nou.

Citește mai multe articole despre:

You may also like...