Paracletul

Purcede din Tatăl, când Fiul se naşte, viază-n iubire peren,

Aceeaşi natură, aceeaşi putere, fiinţând ipostatic etern.

Dar focul acesta cu suflu puternic, el arde nimic consumând,

El mişcă toţi aştrii din spaţiul galactic, lumini din lumini aprinzând.

.

Duhul cel veșnic și plin de lumină animă tot spaţiu-nstelat,

E raza cea vie, e viaţa din cosmos, dând sens la tot ce-i creat.

Duhul porneşte ca vântul subțire şi susură lin ca un cânt,

E roua divină sau apa vieţii ce cade ușor, fremătând.

.

Duhul e facla aprinsă în suflet din focul cel sacru din cer,

El arde puternic, aduce răcoare, că-i foc arzător dar şi ger.

Duhul dă viaţă din Viaţa divină şi ţine în viaţă pe toţi.

El este lumina, căldura, puterea, deschizând a cerului porţi.

.

Atunci când Cuvântul coboară în ape, iar Ioan Îl prezintă ca Miel,

Tatăl din ceruri trimite pe Duhul sub formă de blând porumbel.

Tot Duhul plineşte în chip teofanic Treimea-n Iordan sau Tabor,

Iar la-Nviere şi la-Nălţare devine lumină sau nor

El vrea să ne-arate că El fiinţează din veci ca mister nepătruns,

Purcede din Tatăl, odihneşte în Fiul, în totul şi-n toate-i ascuns.

Iar când ucenicii, după-Nălţare, stăteau reuniţi într-un loc,

Duhul cel veşnic coboară din ceruri sub formă de limbi ca de foc.

Duhul transformă pescari-n apostoli, păgânii devin mucenici,

Biserica-ncepe timpul pnevmatic, rusalic fiinţând până-n veci.