A VI-a întâlnire din cadrul Concursului Național Catehetic „Rugăciunea în viața mea” desfășurată în Parohia Fundeni

Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului în ziua de 13 Mai 2022 au avut loc la Școala Primară din satul Zăpodia, comuna Traian, activitățile „Muncim și ne rugăm” și „Pictura pe sare”, din cadrul Concursului Național Catehetic „Rugăciunea în viața mea” având tematica „Primăvara Tradițiilor în satul meu”. Părintele Alexandru Croitoru a vorbit copiilor despre necesitatea împreunării rugăciunii cu munca astfel cum spuneau Sfinții Părinți că „munca este rugăciunea mâinilor”. Au rostit împreună rugăciunile „Tatăl nostru”, „Sfinte Dumnezeule” și Axionul „Îngerul a strigat”.

Doamna muzeograf Lidia Enescu a susținut o scurtă prelegere despre sare și importanța ei: „Sarea a fost extrem de importantă pentru oamenii de acum mii de ani fiindcă, pe de o parte, este o substanță indispensabilă vieții, iar pe de altă parte, datorită credinței universale privind originea ei divină, a fost „aurul alb” al omenirii. Cele mai vechi dovezi arheologice din lume privind exploatarea sării, de acum 8.000 de ani, au fost descoperite și cercetate pe teritoriul României, iar mai jos puteți citi pe larg despre câteva situri arheologice uimitoare. Tot în articol puteți citi despre superstiții legate de sare, despre locurile ce au fost numite în cinstea sării și despre cum oamenii de acum 6.000 de ani făceau misterioase calupuri de sare, după eforturi uriașe.”

Sarea ne pare acum banală, dar în trecut nu era deloc așa. Homer spunea că sarea este divină, iar Pitagora spunea că sarea a luat naștere din cei mai puri părinți: soarele și marea. Pentru sare s-au purtat războaie, dar sarea a folosit și la împăcare. Sarea era mai valoroasă ca aurul în unele locuri, fiindcă aurul nu putea fi folosit pentru a păstra mâncarea pentru mult timp, în timp ce sarea putea.

Sarea nu era un aliment banal pentru oamenii din timpurile îndepărtate și i se atribuiau puteri miraculoase. La romani, la arabi și la evrei era simbol al amiciției și doi inși care mâncau sare împreună erau considerați ca având legături foarte strânse.

Despre ocne a scris Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae. În ținutul Bacăului, lângă Târgu Trotuș se găsesc saline foarte bogate, numite în țară ocne. Nu e nevoie de vreun meșteșug deosebit să alegi sarea, dacă sapi în pământ până la unul sau doi coți adâncime, găsești sarea cea mai curată și limpede ca porfirul sau cristalul… Ocnele acestea sunt sunt nesecate, cu toate că în ele lucrează zi de zi sute de oameni. După ce scot bolovanii de sare, ei lasă în tot locul din aceeași sare cum e cristalul, ca să sprijine pământul și săpăturile și pentru ca noile drumuri săpate să aibă loc de întindere, iar vreme de douăzeci de ani aceste drumuri să se umple într-atât de sare, încât să nu mai recunoști că au fost cândva deșertate. Din când în când se găsesc pești încremeniți în sare, care nu se deosebesc de aceia care se pescuiesc prin apele din împrejurimi.

Și în alte locuri se găsesc multe ocne de sare de acest fel; voievozii însă n-au îngăduit ca ele să fie deschise, ca nu cumva, din pricina belșugului, să scadă prețul sării și fiindcă acelea în care se lucrează astăzi îndestulează nevoile și chiar prisosesc.

Peste ocnele de sare din ținutul Ocna sunt doi cămărași deosebiți. Aceștia toți pot să judece aproape toate pricinile, dar nu pot hotărî decât pe cele mai mici. Pe cele mai de seamă trebuie să le trimită ori la vornicul cel mare al ținutului acela, ori, dacă se judecă din nou, la divanul domnesc.”

Alexandru Vlahuță a amintit despre ele în atlasul geografic România Pitorească: „Din vatra Oneștilor facem un ceas, cu trăsura, până-n Târgu-Ocna — un orășel drăguț, cuibărit pe apa Trotușului, între măguri acoperite cu vii și cu livezi. Lăsăm în dreapta gorganul vânăt, cu vestitele-i ocne, cari din timpurile cele mai îndepărtate și-au deschis țării nesfârșitele lor bogății de sare […].”

În romanele „Robii”, „Ocnașii” și „Copilul ocnelor” (ultimul rămas ca manuscris) Gheorghe Iordache (1886-1965) din satul Vâlcele a cules din bătrâni povești cu referire la exploatarea sării la Târgu Ocna la îndemnul lui Simion Mehedinți ce a remarcat talentul scriitorului care în trecut publicase poezii și proză în revistele „Luceafăr literar”, „Trotușul”, „Neamul românesc” fiind apreciat ulterior și de Nicolae Iorga.

În romane nu descrie zona de exploatare drept o închisoare, ci ca un loc al „muncii însuflețite”: „Ocna, un zgomot de albine cer răsună în pâcla deasă de fum și întuneric. Din zgomotul surd, nedeslușit al muncii se aude câte un strigăt, chemând în bătaia brazdei.”

În Amintirile Căprarului Gheorghiță de Mihail Sadoveanu, se descrie în fapt propria sa experiență de viață ca soldat în garnizoana din Târgu Ocna (1903), unde a surprins printre altele și luarea și coborârea condamnaților din închisoare în mină.”

Spre deliciul școlarilor doamna muzeograf le-a povestit două minunate legende „Râșnița fermecată” și “Povestea sării”.

În speranța și bucuria ca aceste sesiuni de colaborare Școală – Biserică – Muzeu au fost un prilej minunat de material didactic și spiritual, părintele a adresat încă o dată mulțumirea sa către Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului pentru binecuvântare, P.C. Protoiereu Eugen-Ciprian Ciuche pentru coordonare, doamnei muzeograf Lidia Enescu (Complexul Muzeal I. Antonescu) pentru colaborarea fructuoasă și  doamnei educatoare Ciobanu Violeta și doamnei profesor de învăţământ primar Dascăl Silvia pentru găzduire și împreună lucrare.