Pelerin prin Patericul secolului al XX-lea

Tinerii trebuiau să fie atenţi întotdeauna la clopot. Când era tras de şase ori, „împuternicitul – reprezentantul departamentului cultelor, Vasilescu, vine în control“, şi atunci fugeau în hăţişurile munţilor. „Frate Ilie, să fii ochi şi urechi la tot ceea ce se întâmplă în jur! Când vei auzi clopotul de obşte că bate cele şase gonguri, să pleci în pădure împreună cu ceilalţi fraţi şi părinţi mai tineri..“, era îndemnul poruncă al stareţului Caliopie, consemnat de unul dintre cei care a ales viaţa călugărească în perioada comunistă. Astfel de scene, care aveau loc în urmă cu doar cinci decenii, deşi par desprinse dintr-o istorie a persecuţiei creştinilor în primele veacuri, se petreceau adesea la Mănăstirea Sihăstria. Vorbim de începutul anilor ’70, când în cunoscuta oază de spiritualitate, între ucenicii bătrânilor Petroniu Tănase, Ilie Cleopa sau Paisie Olaru, se afla şi actualul arhiepiscop Ioachim al Romanului şi Bacăului. Episodul, povestit cu amănunte, dezvăluie aspecte mai puţin cunoscute din trăirea monahismului moldav în plină perioadă de implantare a regimului de tristă amintire şi este prezentat în capitolul despre Mitrofan Băltuţă, „marele avvă din Cetăţuia Iaşilor“.

coperta_panteonul_sufletului_meu_bt_corel_x4_var_01

Volumul „Panteonul sufletului meu“, semnat de Arhiepiscop Ioachim Giosanu şi apărut la Editura Filocalia a Eparhiei Romanului şi Bacăului, însumează mult mai multe evenimente ce-ar trebui aşezate în edificiul statornic al istoriei imediate a neamului românesc. Pentru că vorbim de oameni şi fapte, care au marcat un timp, lăsându-şi amprenta asupra mai multor generaţii.

Deşi intitulat „Panteon“, cartea ierarhului de la Roman se înscrie în colecţia de „Pateric“ a Bisericii, cu povestiri şi întâmplări, trăite sau auzite, pline de sensuri şi încărcate de simboluri, după cuvântul Sfintei Scripturi, „cine are urechi de auzit să audă“. Prin acest demers memorialistic, livresc într-o foarte mică măsură, suntem invitaţi în universul trăirii credinţei creştine autentice, altfel impenetrabil spaţiului laic, acesta din urmă, de cele mai multe ori, fiind dezinteresat sau superficial-mediatic documentat cu privire la viaţa spirituală. „Panteonul“ propus spre lectură şi meditaţie ar trebui să redefinească atitudinea tuturor, tineri şi vârsnici, faţă de fiinţa imuabilă a neamului românesc, hrănită zeci de ani din cuvintele, învăţăturile şi modul de a trăi al celor pe care Arhiepiscopul Ioachim ni-i prezintă în paginile acestui volum.

„În secolul vitezei şi al vieţii secularizate se poate trăi autentic după poruncile Evangheliei Mântuitorului Hristos“

Uzitând de un condei pătrunzător, autorul ne călăuzeşte pas cu pas spre cunoaşterea unor chipuri de oameni mari şi frumoşi, fii ai României profunde, dezvăluindu-ne modul în care poţi deveni imun la intemperiile comunismului, ale tranziţiilor spre nu se ştie ce, şi  nu numai. Avem aici pe părintele Paisie Olaru „dascăl la şcoala sfinţeniei“, care după fiecare spovedanie spunea „să ne vedem la poarta raiului“, pe părintele Ioanichie Bălan, „unul dintre cei mai luminaţi părinţi ai monahismului românesc“, pe profesorul Dumitru Stăniloae, „părintele spiritual al Teologiei româneşti şi universale“, ori pe părintele Petroniu Tănase, la care se adaugă nume precum Iachint Unciuleac, Emilian Panait, Ioan Ivan sau Andrei Scrima şi mulţi alţii, cu toţii mari duhovnici şi (sau) personalităţi ale vieţii spirituale şi culturale româneşti, care au tins pe culmile desăvârşirii.

Nu lipsesc din acest panteon al sufletului măicuţe al căror nume s-au înscris în Cartea Vieţii: Nazaria Niţă şi Agafia Borcea, „care au demonstrat că în secolul vitezei şi al vieţii secularizate se poate trăi autentic după poruncile Evangheliei Mântuitorului Hristos“.

Cartea Arhiepiscopului Ioachim se încheie cu doi preoţi ortodocşi de referinţă ai veacului XX, părintele Alexander Men, reputat profesor şi gânditor rus, cunoscut publicului român îndeosebi datorită „Vieţii lui Iisus din Nazaret“, mort în condiţii neelucidate nici până astăzi. În prezentarea concisă şi densă, totodată, a teologiei acestui apreciat teolog rus, autorul „Panteonului sufletului meu“ aduce în atenţie şi câteva referinţe privitoare la rău şi moarte ce necesită meditaţie:

„Răul nu are substrat în sine şi nu are altă relevanţă decât cea pe care o dă omul în măsura libertăţii pe care o are de la Dumnezeu. După cum fiecare bătaie a inimii este o rezistenţă împotriva morţii fizice, tot aşa fiecare gând şi fiecare mişcare a voinţei noastre trebuie să fie o rezistenţă împotriva morţii spirituale adică împotriva păcatului, într-o luptă ce nu încetează“IPS Ioachim

Apoi, pagini de pateric sunt dăruite părintelui Dimitrie Klepinin, preot rus ucis într-un lagăr de concentrare nazist. Acesta din urmă, canonizat în anul 2004, reprezintă un capitol aparte pentru Arhiepiscopul Ioachim, care, în anii de slujire în comunitatea ortodoxă pariziană, a fost şi duhovnicul Elenei Arjakovski Klepinin, fiica părintelui Dimitrie, cea care a reuşit să adune materialele necesare Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol pentru a emite la 16 ianuarie 2004 hrisovul de canonizare pentru neo-martirii ruşi de la Buchenwald. Povestea de viaţa a acestuia, cutremurătoare şi demnă de a fi fost inclusă într-un „jurnal al fericirii“, aduce în atenţie starea de jertfă a preoţilor ortodocşi, când vine vorba de ajutorarea semenului, indiferent de religia sa.

Aşadar, să căutăm să zăbovim câteva clipe asupra „Panteonului sufletului meu“ pentru a vedea şi altfel de oameni şi altfel de vieţi şi altfel de modele.

Citeste si...