Samarineanca

Cetățenii din Iudeia
Ce mergeau spre Galileia
Făceau cale ocoliotă
Prin Iordania vestită.

Dar Iisus nu s-a temut,
De aceea a trecut
Direct prin Samaria,
Pentru că un scop avea.

În Samaria sosind,
La Sihar, El s-a oprit
Lâng-o fântână vestită,
Tocmai de Iacob zidită.

Era ziua în amiezi
Deodată, ce să vezi!
O femeie din cetate
Vine, cu-n ulcior în spate,

Să ia apă răcoroasă
Pentru sine, pentru casă…
Privește surprinzător
Pe Iudeul călător.

Acesta îi cere apă.
Ea se miră dintr-o dată:
-Tu, ce ești dintre iudei,
Îmi ceri apă ca să bei!?

Știi doar că samaritenii
Nu se’mpacă cu iudeii.
-Femeie, de-ai fi ştiut
Cine-ți cere de băut,

N-ai mai veni la fântână
Cu ulciorul tău în mână.
Ai fi dorit pe vecie
Să-ți dea El apa cea vie,

Din care de bei o dată
Nu ți-e sete niciodată.
Femeia, atunci, mirată,
Îi mai replică o dată:

-Fântâna-i adâncă tare,
Nu văd cum ai fi în stare
Să-mi dai Tu apa cea vie
Să nu-nsetez pe vecie.

Oare Tu ești chiar mai mare
Decât cel ce-a fost în stare,
Să ne lase moștenire
Fântâna, spre pomenire!?

Iisus atunci o-ntreabă:
-Femeie, du-te în grabă
Și vin-aici, neaparat,
Cu ultimul tău bărbat.

-N-am bărbat, dânsa a spus.
-Ştiu, îi zise, blând, Iisus,
Cinci avuşi, dar care-l ai
Nu-i bărbatul tău, aşa-i?

-Doamne, cum de nimereşti,
Nu cumva proroc Tu eşti?!
Ştim că va veni în lume
Mesia, Cel cu bun nume,

Care multe ne-o-nvăţa,
Nu eşti Tu Acel’, cumva!?
Iisus blând o priveşte
Și cu dragoste-i vorbește:

-Eu sunt, ce vorbesc cu tine,
Cel din veci venit în lume.
Am coborât din cer sfânt
S-aduc pace pe pământ,

Să scot oamenii din moarte
Din necazuri și păcate,
Să vindec pe cei bolnavi,
Să eliberez pe sclavi…

Femeia samarineancă,
Ca o bună înțeleaptă,
Vas și apă a lăsat
Și-n cetate-a plecat.

La toţi care-i întâlnea
De Mesia le vorbea.
La cuvântu-i fermecat
Mic cu mare-au alergat,

În afară din cetate
Să vadă, pe cât se poate,
Pe Mesia cel vestit
În cetatea lor venit.

Toți, smerit, s-au închinat
Ca la un mare-mpărat
Și apoi s-au bucurat
Cântând:

Hristos a înviat!

Samarineanca vestitoare a Evangheliei

Poemul dedicat convorbirii Mântuitorului Hristos cu primul „apostol” și propovăduitor al Evangheliei, de alt neam decât poporul ales, cu femeia samarineancă, prezintă într-o maniera subtilă nuanțele teologice izvorâte din dialogul Persoanei teandrice a „Iudeului călător” cu persoana umană a samarinencei. E vorba de un gest verbal al Cuvântului, prin care trece într-o clipită peste complexul superiorității iudeilor față de samarineni și al inferiorității samarinenilor față de iudei.

Deci, plecând Mântuitorul din Iudeia înspre „țara Sa”, adică Nazaretul Galilei, trece prin Samaria, ținut pe care „cetățenii din Iudeia” îl ocoleau! „Cetățenii din Iudeia”, inconștienți de prezența între ei a Celui care avea puterea de a-i face cetățeni ai raiului, nutreau sentimentul de ură, inclusiv în prezența Iubirii care era printre ei. Nu puteau trece de statutul de cetățeni, nici chiar în prezența Stăpânului Ȋmpărăției Cerurilor. Se bucurau ca cetățeni de drepturile civile și politice, dar dreptul de a se putea mântui, care era pe cale de a fi redat, încă nu îl conștientizau.

„Dar Iisus nu s-a temut” și a trecut prin Samaria „pentru că un scop avea”. Iisus nu făcea nimic întâmplător. Scopul Lui este scopul soteriologic, în plinătatea sa. Toate acțiunile și gesturile lui Iisus erau soteriologice.

„La Sihar El s-a oprit, lâng-o fântână vestită tocmai de Iacob zidită”! Deci importanța fântânii era dată în primul rând de vechimea, de istoricitatea ei. Se așază lângă o fântână, pe care o cunoștea în atotștiința Sa chiar din timpul zidirii ei de către Iacob. Hristos era de fapt contemporanul celui care-o făcuse vestită, adică Iacob, fiind în același timp Cel care-i va da importanța și locul ei în istoria întregii omeniri, nu doar a poporului evreu. Lângă ea a însetat Dumnezeu-Omul!

„Ziua în amiezi”, o femeie vine „să i-a apă răcoroasă”, privind „surprinzător pe Iudeul călător”. Răcoarea apei vii pe care o va primi de la Iudeul călător o va transforma pe femeia samarineancă în călătoare și vestitoare a Evangheliei.

Surprinsă și mirată de cererea Călătorului tămăduitor, confirmă ura dintre neamuri, spunând: „Știi doar că samarinenii nu se’mpacă cu iudeii”. Deci Ȋi spune Lui „știi doar”, ea neștiind că El nu făcea parte doar din lumea aceasta. Dac-ar fi sesizat cât de cât importanța interlocutorului, nu Ȋi mai spunea „știi doar …!, ci știi că …!”, dar socotindu-L simplu om, Ȋl tratează ca atare. E importantă însă și această adresare, pentru confirmarea omenității lui absolute. Dar, parcă prin reticența ei sesiza ceva. Ȋi „dă o replică prundentă”. „O replică prudentă” în contrast direct cu lipsa totală de prudență în privința imediatelor înclinări spre idolatrie a celor cu care se dușmăneau samarinenii. Parcă i-ar fi spus: „Cum, Tu care ești Dumnezeu însetezi?” Dar ea vorbea cu un „cetățean”: „Tu, care ești iudeu, ceri de la mine?”

Hristos îi spune că dacă ar fi intuit identitatea cerească a Persoanei Sale, ar fi cerut apa cea vie „din care de bei odată”, îți potolești setea pe vecie. E suficient o dată să bei și ești cuprins de starea harică provocatoare de sete duhovnicească permanentă.

„Femeia, mirată, îi mai replică o dată”! Acest fapt Ȋi place lui Dumnezeu cel mai mult: replica și interogația! A sesizat interesul femeii. Dacă abandona discuția cu un indiferentism ucigător de suflet, probabil că finalul nu mai era același. „Ȋi mai replică o dată, făcând trimitere la cel din vechime, la Iacob. Important e că avea un reper în Iacob. Și atunci Iisus începe să-i confirme puțin câte puțin din identitatea Sa cerească, celei care era cetățeană a Samariei.

Femeia Ȋi suspecta importanța pe care El Ȋnsuși Și-o mărturisea: „Nu cred că Tu ești mai mare / Decât cel ce-a fost în stare,/ Să ne lase moștenire…”. Ȋnsă Cel Căruia I se adresa era în stare nu să le lase moștenire ceva, ci să nu-i mai lase niciodată. Iacov „a fost în stare” să îi lase moștenire Celui Care „Nu-i va mai lăsa orfani”, ci va fi cu ei până la sfârșitul veacurilor. („Nu vă voi lăsa orfani, ci voi veni la voi”. In.14,18; Mt.28, 20)

„Ȋnsă, din strămoși noi știm/ Că aici, în Garizim,/ Locuiește Dumnezeu…”. De fapt, aici, în fața ei, stătea Dumnezeu Cuvântul cu care vorbea ea și Care îi spunea că nu-i așa cum i s-a zis. Nouă însă, celor de după Hristos, ni s-a zis direct de către El prin cuvintele adresate femeii samarinence: „Adorarea este-n duh./ Duh este Dumnezeu” și „cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh și adevăr”. (In.4,24) Prin vorbirea cu samarineanca, Hristos a vorbit cu toți cei de după ea, până la sfârșitul lumii.

Descoperindu-i samarinencii puțin din atotștiința Sa, femeia Ȋi răspunde: „N-am bărbat, dânsa a spus./ Știu, îi zise blând Iisus”. Deci îi zise „blând”, adică îi confirmă sinceritatea fără s-o umilească, fără s-o condamne, cu blândețe!

Ea săraca Ȋl întreabă, dar tot în sfera omenescului neputincios în a sesiza măcar o licărire din Trancendent în apa fântânii lui Iacob: „Doamne, cum de nimerești?”, deci pentru ea Hristos nu știa, El încă nimerea! Va învăța ea cu toată ființa ei până la urmă că Dumnezeu nu nimerește și nici nu se nimerește, El se simte și se împropriază până la identificarea cu El după apa vie, după har.

După confirmarea identității Sale, prin descoperirea realității vieții celei prudente și mirate în replici, dar îndrăznețe și înțelepte în propovăduirea Adevărului, Hristos rămâne cu vasul și funia pentru apă. Femeia era pe Cale să realizeze prezența „Acelui” „care multe i-o-nvăța”. „Acela” de fapt era chiar „Acesta” care vorbea cu ea. „Eu sunt, ce vorbesc cu tine”.

Atunci, „Oaspetele preafrumos” al lumii de pretutindeni preface femeia samarineancă în mărturisitoarea Celui care va rămâne Oaspetele veșnic al omenirii, care-a transformat omenirea-n oaspetele Cerului.

Femeia samarineancă a devenit un vas al harului umplut de apa vie. Ea pleacă în cetate unde vestește cele întâmplate, prin „cuvântul fermecat” nu de o vrajă consumabilă și relativă, ci de harul netrecător al Duhului Sfânt, care deși nu se pogorâse, o pregătea parcă pentru misiunea pe care o avea de dus până la martiriu. (IPS Arhiepiscop Ioachim,Creație și re-creație, Editura Filocalia, 2016)