Samarineanca, primul apostol al celor de alt neam*

Pericopa evanghelică din Duminica a cincea după Paști ne relatează întâlnirea dintre Hristos și o femeie samarineancă la fântâna patriarhului Iacov, în locul unde locuitorii cetății Sihar veneau pentru a se aproviziona cu apă (Ioan 4, 5-42).

Dialogul este încărcat de înțelesuri adânci și revelatoare care ne prezintă specificul învățăturii Fiului lui Dumnezeu întrupat și modul în care Evanghelia desăvârșește Legea mozaică.

 
Din punctul de vedere al unui evreu, Hristos încălca prescripțiile Legii. Se afla în Samaria, un ținut colonizat încă din timpul regelui Sargon al Asiriei de o populație venită din Asia Mică, care s-a amestecat cu băștinașii rezultând un popor hibrid format din evrei și păgâni, care aveau o credință idolatră la cars se adăugaseră frânturi din religia mozaică. Acesta era motivul pentru care dacă vreun iudeu era obligat să treacă prin Samaria, trebuia să-și scuture praful de pe încălțăminte pentru a nu se întina. Însă Hristos încalcă acest tabu, trecând prin Samaria și vorbind cu femeia samarineancă, apoi rămânând două zile în Sihar, pentru a arăta ucenicilor și nouă că înaintea lui Dumnezeu toți oamenii sunt egali, iar Evanghelia Sa este destinată tuturor oamenilor. Prin depășirea barierelor mentale existente între evrei și samarineni, Hristos prefigurează Taina Bisericii, care încorporează toate popoarele dincolo de specificul credinței și culturii proprii, prin lucrarea harului, într-o unitate izvorâtă din Dumnezeu Cel unul, după cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel în epistola către Galateni: „Nu mai este nici iudeu, nici elin; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28)

Aici, la Fântâna lui Iacov, Hristos vorbește femeii despre Apa cea Vie, din care dacă bea cineva „nu va mai înseta în veac”, și mai mult decât atât, aceasta putea deveni în el „izvor de apă curgătoare spre viața cea veșnică” (Ioan 4, 14). Cuvintele rostite de Iisus i-au atras atenția femeii, care străbătea zilnic distanța de 12 km din Sihar în Sihem pentru a asigura familiei necesarul de apă. De aceea, deși mirată că Mântuitorul nu avea găleată pentru a scoate apă, ea îi cere să-i dea să bea „ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot” (Ioan 4, 15). Într-un ținut în care apa se găsea foarte greu și avea o mare valoare, Hristos vorbește despre apa cea vie, care poate astâmpăra setea pentru totdeauna, vrând să arate că, dincolo de necesitățile biologice, ceea ce ne împlinește, hrănindu-ne și adăpându-ne ființa, este prezența lui Dumnezeu. Adevărata mâncare și băutură o găsim în întâlnirea cu Dumnezeu, care ne oferă drept hrană Trupul și Sângele Său, singurele alimente care pot transfigura ființa noastră și pot potoli setea și foamea de veșnicie: „Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu adevărată băutură” (Ioan 6,55). Prin aceste cuvinte Hristos subliniază faptul că omul are nevoie și de hrană spirituală deoarece este chemat la a se împărtăși de viața veșnică și de iubirea lui Dumnezeu în Împărăția Cerurilor, iar finalitatea acestei căutări este, după cum spunea Sfântul Serafim de Sarov, dobândirea Duhului Sfânt. Doar această întâlnire te poate face să nu mai însetezi niciodată deoarece te umple de Hristos care devine viața vieții omului. De altfel, textul Evangheliei confirmă aceasta, atunci când ucenicii se întorc din cetate și Îl cheamă la masă pe Hristos, El le răspunde că „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți…mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine și să să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan 4, 32-34) prin aceasta arătând că, dacă Apa cea Vie potolește setea de veșnicie, foamea este stăpânită de împlinirea voii lui Dumnezeu, revelându-ne înțelesul unei existențe în comuniune cu Dumnezeu și arătându-ne că în viață devenim ceea ce mâncăm, oameni duhovnicești sau oameni trupești.

Dialogul cu Hristos la fântâna lui Iacov a produs o transformare radicală în sufletul femeii care, recunoscând că Hristos este mai mare decât patriarhul Iacov și că este proroc, s-a făcut vas ales, purtător de Apă Vie, mărturisind locuitorilor din Sihar dumnezeirea Iudeului peregrin și adăpându-i nu cu apă din fântână, pentru că-și uitase găleata în Sihem, ci cu apa cunoștinței pe care o dobândise din adevăratul izvor al harului – „Mesia care se cheamă Hristos” (Ioan 4, 25).

Dintre multele învățături pe care le putem desprinde din această pericopă evanghelică, două se remarcă în mod deosebit: foamea și setea pot fi potolite de prezența Duhului Sfânt în om, iar închinarea datorată lui Dumnezeu trebuie să fie în duh și adevăr.

Văzând că prorocul cu care vorbea îi cunoștea toate faptele pe care le săvârșise, femeia, dornică să-și schimbe viața păcătoasă, Îl întreabă unde este mai bine să se închine, pe Muntele Garizim sau în Ierusalim, acestea fiind cele două centre care concentrau viața spirituală a locuitorilor din provinciile Țării Sfinte. Răspunsul Mântuitorului continuă logica afirmațiilor referitoare la viața lăuntrică a omului și nevoia întâlnirii cu Dumnezeu, arătând femeii că adevărata închinare nu este legată de vreun loc anume, căci omul se poate închina pretutindeni, importantă fiind natura rugăciunii și modul în care ea este săvârșită. De altfel, întrebarea ei trebuia să se refere nu la locul de rugăciune, cât mai ales la modul de înălțare a rugăciunii și la persoana Celui chemat în rugăciune, învățături pe care Hristos le împărtășise ucenicilor pe Muntele Măslinilor.

Lui Dumnezeu, omul nu I se poate adresa decât cu inima și mintea concentrate și înălțate în lumina Duhului Sfânt. Închinarea „în duh și adevăr” (Ioan 4, 24) este un imn treimic de slavă înălțat lui Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, este o mișcare a minții în adâncul ființei omului, în inimă, acolo unde iau naștere gândurile și simțirile, o liturghie lăuntrică în care sufletul omului se întâlnește cu Dumnezeu strigând din adâncuri foamea și setea de îndumnezeire.

Dialogul femeii samarinence cu Hristos ne arată că omul cu cât este mai departe de Dumnezeu, cu atât este mai asaltat de întrebări fără răspuns și frământări ale minții, însă întânirea cu divinitatea și gustarea din har așază ființa omului într-o liniște duhovnicească, pe care doar prezența negrăită a Domnului în inima omului o poate aduce.

Convorbirea de la fântâna lui Iacov este o lecție de catehizare, în care Iisus ne vorbește despre realitatea lăuntrică a vieții, prezentându-ne cele două aspecte ale existenței omului și permanenta tensiune dintre material și spiritual. Mântuitorul lumii stă lângă fântâna lui Iacov, din care luau apă locuitorii din Sihar, și ne vorbește despre Apa cea Vie, pe care omul o poate bea fără a mai înseta vreodată; deși locuitorii Țării Sfinte urcau pe muntele Garizim sau la Ierusalim pentru rugăciune, Hristos spune femeii samarinence că vor veni vremuri când adevărații închinători se vor închina nu pe munți, ci în duh și adevăr; ucenicilor care Îi aduc pâine le spune că mâncarea Lui este să facă voia Tatălui și să săvârșească lucrul Lui. Toate aceste cuvinte au darul de a ne arăta că spre Dumnezeu, care este Duh, ne putem îndrepta doar duhovnicește, iar acest lucru pare că l-a înțeles femeia din Sihar, în care a lucrat Duhul Sfânt, iar când și-a dat seama că Iisus este Hristosul pe care Îl aștepta, s-a făcut izvor de Apă Vie, plecând și vestind locuitorilor cetății cele auzite. Dintr-o simplă femeie devine apostol și mărturisitor, arătând lucrarea Duhului în om, Care face din pescari apostoli și din păgâni mucenici. Samarineanca a primit cuvântul rostit de Cuvântul Vieții și a devenit apostol pentru cei din neamul ei, a devenit sfânta muceniță Fotini, în timpul lui Nero, în Cartagina, fiind lumină pentru cei care ședeau în întunericul despărțirii de Dumnezeu. Iată, așadar, motivele pentru care această femeie păcătoasă, care trăia în desfrânare, dar care aștepta venirea lui Mesia, s-a învrednicit a sta în dialog cu Hristos-Izvorul Vieții, fiind în veac pomenită în Evanghelie.

Ea este pentru noi un exemplu de pocăință, de căutare a lui Dumnezeu și de mărturisire a prezenței Lui în viața noastră. Căutând pe Dumnezeu și hrănindu-se din prezența Lui, fiecare creștin poate deveni la rândul său o fântână duhovnicească, un templu al Duhului Sfânt sau un rug aprins de Hristos-Lumina lumii. Biserica, la rândul ei, este fântâna prin care Duhul Sfânt inundă de har sufletele celor însetați de viața veșnică, iar Evanghelia este Apa cea Vie din care adăpându-ne putem primi în mintea și sufletele noastre pe Hristos – Cuvântul Vieții.

*Cuvânt de învățătură la Duminica a V-a după Paști, a Samarinencii

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

 

Citeste si...