Cetățenii din Iudeia
Ce mergeau spre Galileia
Făceau cale ocoliotă
Prin Iordania vestită.

Dar Iisus nu s-a temut,
De aceea a trecut
Direct prin Samaria,
Pentru că un scop avea.

În Samaria sosind,
La Sihar, El s-a oprit
Lâng-o fântână vestită,
Tocmai de Iacob zidită.

Era ziua în amiezi
Deodată, ce să vezi!
O femeie din cetate
Vine, cu-n ulcior în spate,

Să ia apă răcoroasă
Pentru sine, pentru casă…
Privește surprinzător
Pe Iudeul călător.

Acesta îi cere apă.
Ea se miră dintr-o dată:
-Tu, ce ești dintre iudei,
Îmi ceri apă ca să bei!?

Știi doar că samaritenii
Nu se’mpacă cu iudeii.
-Femeie, de-ai fi ştiut
Cine-ți cere de băut,

N-ai mai veni la fântână
Cu ulciorul tău în mână.
Ai fi dorit pe vecie
Să-ți dea El apa cea vie,

Din care de bei o dată
Nu ți-e sete niciodată.
Femeia, atunci, mirată,
Îi mai replică o dată:

-Fântâna-i adâncă tare,
Nu văd cum ai fi în stare
Să-mi dai Tu apa cea vie
Să nu-nsetez pe vecie.

Oare Tu ești chiar mai mare
Decât cel ce-a fost în stare,
Să ne lase moștenire
Fântâna, spre pomenire!?

Iisus atunci o-ntreabă:
-Femeie, du-te în grabă
Și vin-aici, neaparat,
Cu ultimul tău bărbat.

-N-am bărbat, dânsa a spus.
-Ştiu, îi zise, blând, Iisus,
Cinci avuşi, dar care-l ai
Nu-i bărbatul tău, aşa-i?

-Doamne, cum de nimereşti,
Nu cumva proroc Tu eşti?!
Ştim că va veni în lume
Mesia, Cel cu bun nume,

Care multe ne-o-nvăţa,
Nu eşti Tu Acel’, cumva!?
Iisus blând o priveşte
Și cu dragoste-i vorbește:

-Eu sunt, ce vorbesc cu tine,
Cel din veci venit în lume.
Am coborât din cer sfânt
S-aduc pace pe pământ,

Să scot oamenii din moarte
Din necazuri și păcate,
Să vindec pe cei bolnavi,
Să eliberez pe sclavi…

Femeia samarineancă,
Ca o bună înțeleaptă,
Vas și apă a lăsat
Și-n cetate-a plecat.

La toţi care-i întâlnea
De Mesia le vorbea.
La cuvântu-i fermecat
Mic cu mare-au alergat,

În afară din cetate
Să vadă, pe cât se poate,
Pe Mesia cel vestit
În cetatea lor venit.

Toți, smerit, s-au închinat
Ca la un mare-mpărat
Și apoi s-au bucurat
Cântând:

HRISTOS A ÎNVIAT !