Toate comorile de pe pământ sunt perisabile*

În Duminica a 26-a după Rusalii ascultăm în cadrul Sfintei Liturghii pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-1). În această pericopă evanghelică Hristos „le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.”

Comorile de pe pământ nu se depozitează în ceruri, ci pe pământ, în locuri special amenajate şi, de regulă, sunt perisabile, supuse dezintegrării. După Judecată, în viaţa pur spirituală, ne întâlnim cu faptele pe care le-am împlinit pe pământ, unde am fost rânduiţi să administrăm lucrurile materiale create de Dumnezeu pentru viaţa biologică, precum şi cu urmările faptelor noastre. În viaţa de dincolo constatăm ce a însemnat acţiunea noastră responsabilă faţă de fiinţele şi lucrurile cu care am interacţionat în timp.

Am intrat cândva într‐un cimitir din Occident, iar la poartă era o pancartă pe care scria: „În acest cimitir veţi vedea multe morminte bogate, dar nu morţi bogaţi!”. Aşa este! Nu luăm în mormânt banii, dar cu ei îl putem ajuta pe cel lipsit, pe cel bolnav, pe cel gol, pe cel flămând. Acestea, odată  împlinite, fac ca acţiunea, fapta, virtutea noastră să fie înscrise în contabilitatea divină și cu ele ne vom prezenta la Judecată. Hristos ne-a spus că fapta bună nu se prescrie şi te ajută să urci la cer uşor. Nu poţi urca la cer cu povara averilor în spate, ci trebuie să fii „cu mâinile goale”, căci ai împărţit aici darurile pe care ţi le‐a dat Dumnezeu pe pământ. Învățătura hristică merge și mai în profunzime atunci când ne spune „acolo unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”, adică acolo va fi aşezat sufletul nostru, unde ne‐am tezaurizat comoara. Inima iubeşte ceea ce a adunat, iar ceea ce a adunat devine centrul preocupărilor sale.

Atunci când îți ancorezi mintea şi afectivitatea în orizontul vieţii imediate, fără a întrevedea adevăratul izvor al perfecţiunilor universului, rămâi prizonier în propria autosuficienţă și superficialitate, limitându-te la formă şi senzorialitate. Stagnarea la stadiul de homo aesteticus, ca prizonier al formelor frumoase, dar fără profunzime, corespunde tendinţei societății actuale de autocondamnare la un naturalism ce propune savurarea autenticului şi a prospeţimii naturii, identificarea unui paradis terestru din care, însă, lipseşte fiinţa divină. Această ispită este departe de preocupările lui homo religiosusaflat permanent în căutarea legăturilor sale cu Dumnezeu – adevăratul adânc al bogăţiei şi sensul profund al tuturor căutărilor. El se află în căutarea Frumosului din creaţie şi din adâncul fiinţei, devenind omul filocalic, ce contemplă în propriul chipul prezenţa Duhului Sfânt, Care are puterea de a‐l transfigura şi înfăţişa ca rod al acestui Frumos – sfântul.

Dacă în fiinţa ta nu prevalează facultăţile sufletului, atunci viaţa ta este o viaţă a-normală. Dacă în fiinţa ta conduce doar trupul, atunci rămâi trupesc şi nu te înalţi, rămâi pământ. Fiinţa umană care nu se raportează la Dumnezeu nu mai are capacitate de alegere şi discernământ, reacţionând doar în funcţie de stimulii externi, faţă de care este tributară, deoarece organul care face legătura cu Dumnezeu nu‐L mai conţine pe El, iar setea de îndumnezeire este înlocuită de dorinţe telurice. Dar sufletul nu mănâncă și nu bea! Și atunci? „Cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”Atâta timp cât banii și lucrurile pământeşti date ţie spre administrare de către Dumnezeu, le reţii doar pentru tine, sufletul pierde asemănarea cu Dumnezeu.

Am amintit de mai multe ori în predicile noastre că între noţiunile de „a avea” şi „a fi” este un raport care nu poate fi ignorat. Puntea sau joncţiunea dintre aceste noţiuni se face prin alte două noţiuni-acţiuni şi anume “a face” şi “a iubi”.

Dar ca să fiu mai clar, voi recurge la următoarea analogie. Spre exemplu, într‐un paner plin cu bunătăţi nu mai încape nimic, căci este plin. Panerul reprezintă pe „a avea”. Acesta rămâne neschimbat, până în momentul în care treci la acţiune. Adică până începi să împarți bunătăţile din paner, pe care identifici ca fiind, dar din iubire le oferi şi aproapelui tău, care‐ţi mulţumeşte că l‐ai recunoscut ca persoană de comuniune. Panerul se goleşte de „a avea”, dar se umple cu „a fi”, pentru că la Dumnezeu nu există vid. El este peste tot şi în toate. Chiar dacă pleacă Dumnezeu, sau, din liberă alegere, omul Îl exclude din viața sa, locul Lui nu este luat de vid, ci răul, ca lipsă a binelui, ia în stăpânire ființa umană, umplându‐i intenţiile. Absenţa lui Dumnezeu nu poate însemna vid existenţial pentru om, deoarece el nu este o fiinţă ce trăieşte dincolo de bine şi de rău, într‐o claustrare autonomă faţă de Creator, ci el este aşezat de Dumnezeu ca administrator al creaţiei, întotdeauna la răspântia dintre bine şi rău, purtând pe umeri responsabilitatea liberei alegeri între cele două căi, care înseamnă, în acelaşi timp, şi două destinaţii posibile pentru parcursul său în veşnicie. Deci când pleacă iubirea, lipsește comuniunea, comunicarea prin faptă, atunci se instalează răul, care nu are existență în sine.

Hristos a spus că „Împărăţia lui Dumnezeu este în noi”. Deci viaţa aceasta este „pridvorul” împărăţiei lui Dumnezeu. Dar, pentru că avem nevoie şi de lucruri materiale, ne folosim de ele aici, pe pământ, în ceruri, însă, se contabilizează felul în care le‐am administrat. Omul a fost creat de Dumnezeu să împlinească binele și să fie spiritual în trupul său. Din păcate, el a devenit trupesc şi‐n sufletul său; nu s‐a înălţat, nu s‐a spiritualizat; „a avea” l‐a ţintuit pe pământ, unde s‐a îngropat în bogăţia pe care a adunat‐o harpagonic.  

Îndumnezeirea omului înseamnă unirea în dragoste cu Dumnezeu, care se împlinește atunci când El se recunoaşte în sufletul nostru şi‐n faptele pe care le‐am făcut spre slava Sa: „Întrucât aţi făcut unuia dintr‐aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi‐aţi făcut” (Matei 25, 40)!

Mulţumirea şi bucuria pe care le poate avea un suflet mântuit nu se pot cuantifica în cuvintele şi expresiile noastre convenţionale şi limitate. Mintea, ca facultate a sufletului, gândind la aceasta se opreşte, pentru că nu mai are evidenţe din lumea pentru care ea a fost creată şi este purtată de raţiunea divină care o asimilează, dar nu o desfiinţează ca entitate. Odată uniți cu Hristos, mintea se așază în lumina Lui încă din pridvorul Împărăţiei. Asta se întâmplă cu cel ce nu-şi adună comori sieşi, ci se îmbogăţeşte în Dumnezeu. Să ne ajute Dumnezeu aşa să fie, iar noi să trăim în această bucurie, lucrând pentru mântuire și strângând bunătăți pentru veșnicie!

*Cuvânt de învățătură la Duminica a 26-a după Rusalii, Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, Luca 12, 16-1

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

You may also like...