Drama monumentelor vechi Oprişeşti, un sat îmbătrânit şi o bisericuţă în ruină

Drumul bisericilor de lemn ale Moldovei îşi continuă, neabătut, firul. Azi vizităm Oprişeştii de pe Valea Zeletinului, sat în care încă mai stă în picioare cea mai veche biserică de lemn din judeţul Bacău.

Aproape de Răchitoasa, după ce urci pieptiş povârnişul unui deal zdravăn ca un spate de voinic, dai de cătunul Oprişeşti. Odinioară aşezare bine închegată, azi satul e împuţinat şi îmbătrânit. La loc deschis, ocrotit, de-a dreapta şi de-a stânga de câteva case pitice, înecate în valuri de vegetaţie nestrunită, se vede trupul plin de răni al celei mai vechi biserici de lemn din judeţul Bacău. Tencuiala de ciment, crăpată şi căzută în zeci de locuri, e ca o pecingine ivită nedrept pe chipul unui copil. O haină ce n-a ţinut de cald blândelor bârne, ci le-a strâns ca în chingi, chinuindu-le şi sufocându-le ani de-a rândul. Locaşul e scund şi, închipuit aşa, fără turlă, seamănă bine cu o simplă casă de răzeş. Doar crucile de pe coama acoperişului şi delicata dantelărie sculptată pe portalul de intrare te mai pot duce departe, în poveste, îndemnându-te să-ţi imaginezi cum va fi fost bisericuţa la începuturile ei. Iar aceste începuturi coboară destul în istorie, ajungând până în vremea voievodului iubitor de Scriptură şi de carte – domnitorul Vasile Lupu al Moldovei.

Tradiţia locală a păstrat o duioasă legendă legată de bisericuţă. Astfel, se spune că în vechime aceasta ar fi fost adusă cu care trase de bivoli de la Cârna, un sat aflat la vreo patru kilometri distanţă de Oprişeşti. „Pe butuci o fost cărată. Spun bătrânii că de-aici nu s-o mai putut mişca, n-o mai putut mâna bivolii“, povesteşte dascălul bisericii. Cu toată frumuseţea ei, legenda nu este confirmată de nici un document scris. Mai mult, pisania bisericii, ce poate fi descifrată deasupra portalului de intrare, consemnează drept ctitori ai locaşului câţiva gospodari cu dare de mână de-ai locului: „Cu numele tatălui, cu agiutorul fiului şi duhului sfânt, amin. Această sfântă biserică s-a făcut cu hramul sfinţii Mihail şi Gavril, în zilele io Vasile voievod cu ajutorul gospodî: Ionaşco, Toader Zelentin, Anasonia, Parasca, Siica, Ion Musta, Danat, Ivaşco, Savin, Toderica, Aniţa, Tofana, Nasonica, Vasilia, Ion Stratul“.

Într-un studiu asupra bisericilor de lemn din judeţul Bacău, cercetătorul Dorinel Ichim consemnează perioada de datare a bisericuţei de la Oprişeşti ca fiind cea cuprinsă între anii 1634 şi 1653, argumentul cel mai important în acest sens fiind chiar menţionarea numelui domnitorului Vasile Lupu în pisanie.

Despre vechimea locaşului vorbeşte şi o altă însemnare importantă, găsită pe o carte de cult de la 1835: „Această sfântă carte ce se numeşte Apostol este a sfintei biserici cu hramul Sfinţilor mai marilor Voievozi Mihail şi Gavril, ce este veche, făcută de strămoşul nostru Ionaşcu Surdul pe hotarul moşiei Oprişeşti din Gios, cu preţul de 30 de lei, pentru care am iscălit aici. N. Ionaşcu“.

Azi, biserica cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil“ de la Oprişeşti este capela de cimitir a Parohiei Burdusaci. Uitată în cimitirul dintre dealuri, sub toate vitregiile iernilor aspre şi ale verilor cu săgeţi de foc, trupul fragil al bisericuţei s-a îmbolnăvit de-a binelea. Dar, deşi aproape o ruină, locaşul încă mai deserveşte comunităţile din Oprişeşti şi Burdusaci. Nici unul dintre aceste sate nu-şi poate asuma însă costurile unei restaurări complete şi corecte a bisericii, unul dintre cele mai valoroase monumente istorice din judeţul Bacău sub aspectul vechimii sale.

Stilul arhitectural

Biserica de lemn de la Oprişeşti este construită din bârne de stejar, încheiate la colţuri „în cheotori“, aşezate pe tălpi de stejar şi pe o temelie de piatră uscată. Iniţial, acoperişul a fost de şindrilă, la fel cu cel al caselor ţărăneşti din zonă. Din păcate, în decursul timpului, locaşul a cunoscut nenumărate reparaţii şi transformări. Astfel că astăzi exteriorul cu greu mai poate fi imaginat aşa cum era odată. Singurul element al stilului arhitectural ce aminteşte de frumuseţea iniţială a bisericuţei este portalul de intrare, splendid decorat. Un adevărat tratat de iniţiere în arta tradiţională a lemnului. Motivele solare (rozeta), rombul, crucea şi frânghia răsucită (simbol al vieţii veşnice) par nişte însemne încifrate pe bârne de timpul însuşi.

Intervenţii şi reparaţii

Istoria zbuciumată a locurilor, depopularea şi îmbătrânirea cătunelor din zilele noastre au lăsat locaşul în tristeţe şi uitare. În decursul timpului, pereţii din bârne au fost căptuşiţi cu scândură, iar învelitoarea de şindrilă a fost înlocuită cu „tiniche albă“. Ultimele intervenţii majore au avut loc în anul 1970. Atunci bisericuţa a suferit o seamă de intervenţii care s-au dovedit fatale, accelerându-i degradarea de la un an la altul: bârnele au fost cimentuite şi văruite, iar fundaţia a fost întărită cu o centură de beton.

Acum, chipul său este plin de răni. Tencuiala e căzută, iar structura construcţiei, grav şubrezită. Cimentul, aplicat peste bârne, a dus la carbonizarea acestora, astfel că la o furtună mai puternică monumentul se poate prăbuşi din temelii.

Patrimoniul locaşului

Interiorul, ca şi exteriorul, a suferit transformări care i-au ciuntit înfăţişarea. Bârnele au fost tencuite şi apoi zugrăvite, după diversele mode ale epocilor pe care le-a traversat.

În patrimoniul micii biserici se mai păstrează azi doar câteva obiecte: un pomelnic vechi de la 1929, câteva icoane vechi, reprezentându-i pe Sfântul Ierarh Nicolae sau pe Maica Domnului cu pruncul. Catapeteasma, destul de deteriorată, nu mai păstrează pictura originală, fiind repictată în secolul al XIX-lea.

Satul Oprişeşti

Cătunul Oprişeşti îşi trage numele de la un anume boier Opriş, fost moşier pe Zeletin. Atestat documentar în 1452, într-un act al lui Alexăndrel-Vodă, cătunul e în prezent parte componentă a satului Burdusaci, de pe Valea Zeletinului, ce aparţine din punct de vedere administrativ-teritorial comunei Răchitoasa, din judeţul Bacău.
De aceste locuri se leagă nume mari ale istoriei şi culturii româneşti. Pe teritoriul satului Burdusaci de azi avea, în vechime, o moşie chiar fiul cronicarului Miron Costin, Ioniţă Costin. Tot la Burdusaci s-a născut Constantin Dimoftache, celebru poet şi biofizician, cunoscut în literatură după pseudonimul C.D. Zeletin. Unchiul său, George Emil Palade, laureat în 1974 al Premiului Nobel pentru fiziologie şi medicină, îşi avea rădăcinile tot la Burdusaci, acolo de unde era bunicul său.
Otilia Bălinişteanu, Ziarul Lumina
Luni, 15 decembrie 2014

Citeste si...