„Pentru cine bat clopotele”; evocările ÎPS Ioachim Giosanu

     După 1989, piaţa literară din România a fost invadată de memorialistică. Gama autorilor de lucrări autoreflective merge de la miniştri interbelici autori de însemnări politice zilnice, la ţărani care au luptat împotriva cooperativizării, de la scriitori care şi-au ţinut jurnalul de idei în timpul celui de-al doilea război mondial sau al dictaturii comuniste, la clerici care au traversat ani lungi de puşcărie politică sau de persecuţii şi la demnitari comunişti autori de lucrări auto-apologetice.

     Orice om e propriul lui istoric, spunea în 1931 marele istoric american Carl Becker, şi avalanşa post-decembristă de producţii memorialistice a confirmat că, într-adevăr, sub crusta dictaturilor fierbe mereu magma democratică a memoriei vii, imposibil de răcit şi de turnat în tipare propagandistice prestabilite. Jurnale, memorii, evocări, interviuri, mărturii, pseudo-romane, exerciţii de detaşare sau de apropiere de a anumită epocă sau de anumite evenimente, discursurile memoriei au fost diferite, dar relevanţa alternării de planuri temporale a persistat. Şi asta pentru că, văzute în retrospect, anumite secvenţe istorice capătă o transparenţă care îi e refuzată istoriei trăite aici şi acum. Vălmăşagul contemporan ne împinge să evadăm în limpezimea trecutului ordonat memorialistic, în fabula a cărei morală o cunoaştem deja.

.

     Din acest punct de vedere, cartea lui Ioachim Giosanu, Arhiepiscop al Eparhiei Romanului şi Bacăului e nu doar un „panteon al sufletului” autorului, ci şi o evocare a unei întregi lumi. O lume în lume, desprinsă într-o oarecare măsură de secol dar totuşi silită să îndure, deflecteze, amăgească, transfigureze teroarea istoriei. Lumea pe care o evocă Ioachim Giosanu e microuniversul monastic în care a intrat la 15 ani, în plin comunism, în 1969, într-o epocă în care mănăstirile încă se mai resimţeau de pe urma Decretului 410 din 1959, prin care autorităţile comuniste evacuaseră, micşoraseră sau le transformaseră în muzee şi parcuri de cultură şi odihnă.

     Numai că, odată ajuns la Sihăstria şi admis în Seminarul de la Neamţ, tînărul frate Ilie/Ioachim găseşte acolo primul indiciu al modului nebănuit în care deciziile regimului comunist erau refractate în apele adînci ale microuniversului de ordine monastică. Astfel, vorbind despre intrarea părintelui Ioanichie Bălan în rîndul obştii de la Sihăstria, Ioachim Giosanu notează:

     Iată aşadar că nu doar închisorile comuniste puteau deveni, după cum au povestit numeroşi deţinuţi politici, amfiteatre în care tinerii deprindeau carte dar şi caracter de la elitele româneşti – intelectuale, ţărăneşti, religioase, profesionale – concentrate în subteran. Şi mănăstirile, sub prigoană, deveneau focare de viaţă duhovnicească înteţită, în care un tînăr ucenic putea, precum povesteşte Ioachim Giosanu, şi să devoreze cărţile unor Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Cervantes, Voltaire, Montesquieu, Pascal, Sienkiewicz şi chiar Lenin şi Marx (19), şi să se îmbibe de prestanţa unor profesori icoane de la Seminarul Mănăstirii Neamţ şi să ucenicească sub povăţuirea unor mari duhovnici precum Paisie Olaru, a cărui blîndeţe faţă de tînărul Ioachim Giosanu e rememorată cu mare căldură:

„Niciodată nu am văzut lumina stinsă în chilia lui. Îmi amintesc că, prin luna noiembrie a anului 1969, părintele econom mi-a dat ascultare la grajd. Îngrijeam cele 25 de vaci ale mănăstirii. Muncă grea pentru vîrsta mea fragedă! Părintele Paisie ştia foarte bine acest lucru. De aceea îmi doza canonul în funcţie de munca prestată peste zi. Nu puteam să merg tot timpul la Utrenia de la miezul nopţii, ci după aceea. Către 1:30 clopotarul venea şi mă trezea pentru a pleca la biserică, la Psaltire. De fiecare dată mă întîlneam cu Părintele Paisie care se întorcea de la slujba Utreniei, atunci cînd nu avea pe nimeni la spovedanie, pentru că uneori spovedea şi în timpul Utreniei, iar alteori, toată noaptea. În orice caz, către ora 5, cînd mă întorceam de la biserică, prin fereastra Părintelui Paisie se vedea aceeaşi lumină suavă, lumină lină, angelică. Părintele era la rugăciune” (39).

     Scăpînd de sub control vitele mănăstirii prin mai 1970, tânărul Ilie (viitorul Ioachim) se trezeşte că acestea au năvălit în pepiniera de brazi care străjuia o latură a mănăstirii. Economul Sihăstriei, părintele Victorin, observă prăpădul şi vrea să-l prindă pe tînărul frăţior pentru a-l atenţiona cu preacuviosul său baston. Atletul trupesc se dovedeşte însă mai iute de picior decît atletul duhovnicesc, şi astfel Ilie/Ioachim scapă de altoire, dar nu şi de canonul de 500 de metanii pe care îl primeşte de la Victorin. Auzind acest lucru, Părintele Paisie încearcă să-l liniştească pe tînărul Ilie, care plîngea cu sughiţuri, şi văzînd că nimic nu funcţionează, îi spune că părintele econom nu are dreptul să dea canoane pentru că nu e decât diacon şi că, de fapt, va face el, Paisie, cele 500 de metanii astfel încît tânărului Ilie să-i rămână „canonaşul” pe care i-l rînduise el, Paisie (41-42).

     Părintele Petroniu Tănase, fost secretar de cabinet al Patriarhului Nicodim Munteanu şi profesor de teologie la Seminarul de la Neamţ avea nu doar o „aură de intelectual”, ci şi ascultarea de grădinar al Sihăstriei, ascultare pe care o împlinea cu atîta dragoste încît, cînd le ura ucenicilor lui „un colţişor de rai”, aceştia se gîndeau la grădina Părintelui Petronie, grădină care înflorea din primăvară pînă toamna tîrziu (58). Sigur că acest microcosm monastic se păzea cu mare trudă:

„La Mănăstirea Sihăstria era stabilit ca toată lumea să fie atentă la sunetul clopotului de obşte. Cînd în acest clopot se bătea o singură dată, stareţul mănăstirii, indiferent unde se afla, trebuia să fie prezent la cancelarie; două bătăi erau pentru econom; trei, pentru chelar; patru, pentru ecleziarh; cinci, pentru ghidul mănăstirii, iar şase […] era semnul că cineva periculos intrase în mănăstire” (181).

     Pseudo-ucenicii care lucrau pentru stăpânire erau uneori îndemnaţi să mai facă „ascultare” şi pe la geamuri, că pe la „uşi nu se mai poate” (184).

     Dar acest microunivers de ordine patriarhală a durat pînă în 1972, „cînd oamenii regimului totalitar şi-au dat seama că, adunînd în acelaşi loc pe călugării bătrîni, de fapt au consolidat adevărate oaze de spiritualitate”. De aceea, au „dispus” împrăştierea bătrînilor Sihăstriei, trimiţîndu-i pe Părinţii Caliopie, Ioanichie Bălan, Silvestru şi Paisie Olaru la Văratic, Bistriţa, Neamţ sau Sihla. Părintelui Cleopa i s-a ordonat să scurteze predica la un sfert de oră, astfel încît Părintele Cleopa făcea introducerea la predică în biserică (un sfert de oră!) şi apoi o continua afară, în cerdacul mănăstirii sau în natură (51).

     În toate, o carte scrisă cu talent literar şi mai ales cu acea fineţe psihologică dobîndită pe parcursul deceniilor de convieţuire monastică şi de cultivat nu doar propria grădină, aşa cum îndemna Voltaire, ci şi grădina altora, grădina de obşte, aşa cum făcea Părintele Petroniu. O carte generoasă, care se citeşte cu plăcere şi care contribuie la înţelegerea modului în care Biserica Ortodoxă Română a traversat una dintre cele mai complexe perioade ale istoriei sale.

[*] Arhiepiscop Ioachim Giosanu, Panteonul sufletului meu – portrete de preoti, monahi si monahii (Roman: Filocalia, 2015).

un articol semnat de Mircea PLATON

Revista Convorbiri Literare, numărul lunii iunie 2016